Încercările celui credincios vin, uneori, ca o consecinţă directă a propriilor lui greşeli. El intră atunci sub incidenţa guvernării lui Dumnezeu, care îl corectează şi îl pedepseşte (v. 1; comp. Ieremia 31.18).Acesta a fost cazul lui David după cumplita întâmplare cu Urie hetitul şi, de asemeni, după numărarea poporului. În acest caz nu mai poate fi vorba de bucurie şi de pace, ca în Psalmul 4 (v. 7,8). În loc să mediteze în inima sa, în aşternutul său (4.4), cel vinovat îşi înmoaie patul cu lacrimi amare (v. 6). Ştiind că merită ceea ce i se întâmplă, este urmărit de regrete şi de sentimentul că L_a ofensat pe Dumnezeu. Frica de moarte este gata să pună stăpânire peste sufletul său (v. 5). Nu se mai bucură de libertatea fericită ce decurge dintr_o conştiinţă curată.Totuşi, chiar şi în asemenea situaţii, Îl poate găsi pe Dumnezeu, pentru că El îl iubeşte prea mult pe răscumpăratul Său, ca să_l lase să dispere. Domnul îi aude cererea; îi primeşte rugăciunea (v. 9); şi, precum lui Ezechia pe când se chinuia în patul său simţind apropierea morţii, îi adresează un cuvânt de mângâiere: „ţi_am auzit rugăciunea, ţi_am văzut lacrimile... te voi scăpa“ (Isaia 38.5,6; comp. v. 5 cu Isaia 38.18). Da, dintr_o dată, David primeşte asigurarea că rugăciunea îi este ascultată. Împrejurările nu s_au schimbat, dar credinţa lui deja triumfă în speranţă.