Aici, Asaf este unealta în mâna lui Dumnezeu, pentru a exprima în cuvinte plângerea rămăşiţei lui Israel în timpul sfârşitului. Aici este vorba despre toţi oamenii fideli din întregul popor format din cele douăsprezece seminţii. Cu ocazia întoarcerii în ţara părinţilor înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie de ani, Dumnezeu va face o deosebi-re între Iuda şi Beniamin (iudeii) şi cele zece seminţii. Primii doi sunt cei care s-au lepădat de Mesia; cele zece seminţii, care erau atunci în prizonierat, sunt nevinovate cu privire la această faptă groaznică. Dar ele nu vor scăpa de judecăţi, pentru că şi ele au nevoie de curăţire, înainte de a avea parte de binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. Necazul lor va fi însă diferit de cel al iudeilor, care L-au răstignit pe Mesia al lor. Conform cuvintelor lui Asaf din acest psalm, pedeapsa va consta în parte din faptul că templul, locul închinării, va fi distrus şi că Dumnezeu nu va mai putea locui ca odinioară în mijlocul poporului Său. Din punct de vedere istoric, distrugerea templului a avut loc deja sub Nebucadneţar (a se vedea 2 Cronici 36.17-21).