Dar o atare evanghelie presupune o proclamare universală. De ce folos ar fi mântuirea oferită iudeilor şi Neamurilor, dacă ei nu ar avea prilejul s-o audă? Aici este pulsul misionarismului creştin!
Printr-o serie de trei întrebări prefaţate de termenul „cum" (Cum vor chema... cum vor crede... cum vor auzi fără cineva care să le predice), apostolul trece din nou în revistă etapele care duc la mântuirea iudeilor şi a Neamurilor. Poate că acestea ne vor fi mai clare, dacă vom inversa ordinea:
Dumnezeu îi trimite pe slujitorii Săi pe teren.
Aceştia predică vestea bună a mântuirii.
Păcătoşii aud despre oferta de viaţă în Cristos pe care le-o face Dumnezeu.
Unii din cei care aud cred mesajul vestit.
Cei care cred cheamă Numele Domnului.
Cei care cheamă Numele Domnului sunt mântuiţi.
Hodge scoate în evidenţă că acest argument se bazează pe principiul potrivit căruia dacă Dumnezeu dăruieşte voinţa înfăptuirii, El va asigura şi mijloacele prin care se va face înfăptuirea. Cum am arătat, aceasta este temelia pe care se întemeiază misionarismul creştin. Pavel apără aici propovăduirea evangheliei către Neamuri - fapt cu care iudeii necredincioşi nu erau de acord.