Când citim acest verset, poate suntem ispitiţi să credem că Dumnezeu ar fi dat dovadă de un gest arbitrar, condamnându-i atât pe iudei, cât şi pe Neamuri la necredinţă şi că nu mai este nimic de făcut. Dar nu acesta este gândul ce se desprinde din versetul de faţă. Necredinţa a fost rezultatul propriilor acţiuni. Ceea ce spune versetul este că, întrucât Dumnezeu a găsit atât iudeii, cât şi Neamurile neascultătoare, i-a întemniţat şi pe unii, şi pe alţii în acea stare, pentru ca să nu poată ieşi din ea, decât în condiţiile stabilite de Dumnezeu.
Neascultarea i-a asigurat lui Dumnezeu prilejul de a Se îndura de toţi, şi de iudei, şi de Neamuri. Nu se sugerează aici ideea unei mântuiri universale. Dumnezeu, Şi-a arătat îndurarea faţă de Neamuri şi îşi va arăta îndurarea şi faţă de iudei, dar asta nu înseamnă că absolut toţi vor fi mântuiţi. Avem aici o îndurare care se distribuie de-a lungul unor linii naţionale, după cum arată George Williams:
După ce Dumnezeu a pus la încercare atât poporul evreu, cât şi celelalte naţiuni (Neamurile), şi a constatat că şi unii, şi alţii au căzut la probă, El i-a închis în necredinţă, pentru ca, deşi s-a văzut că nu au nici un merit şi au ratat toate pretenţiile sau drepturile pe care le-ar fi putut avea asupra bunăvoinţei divine, prin bogăţiile nepătrunse ale harului Său, El să se poată îndura de ei toţi.