Întrucât cuvântul neprihănire apare pentru prima oară în această scrisoare, ne vom opri asupra lui, căutând să-i pătrundem sensul. Termenul este folosit în diverse moduri în Noul Testament, dar noi îi vom lua în considerare trei sensuri principale
Mai întâi, termenul descrie acel atribut al lui Dumnezeu prin care El face întotdeauna ceea ce este drept şi bine, just şi consecvent cu toate celelalte atribute ale Sale. Când spunem că Dumnezeu este neprihănit (drept), prin asta înţelegem că nu este nici un lucru greşit, necinstit sau nedrept în El.
În al doilea rând, neprihănirea lui Dumnezeu se referă la metoda prin care El îi îndreptăţeşte pe păcătoşii despărţiţi de Dumnezeu. El poate face acest lucru, rămânând mai departe neprihănit, întrucât Isus, ca înlocuitorul fără păcat, a satisfăcut toate pretenţiile justiţiei divine.
Şi, în fine, neprihănirea lui Dumnezeu se referă la poziţia desăvârşită pe care o oferă Dumnezeu celor care cred în Fiul Lui (2Corinteni 5:21). Cei care nu sunt în ei înşişi neprihăniţi sunt trataţi ca şi când ar fi neprihăniţi, întrucât Dumnezeu îi vede în toată perfecţiunea lui Cristos. Neprihănirea este trecută în contul acestora.
Care este sensul versetului 17? Deşi ar putea fi oricare din cele trei expuse mai sus, neprihănirea lui Dumnezeu pare să se refere în special la modul prin care El îi îndreptăţeşte pe credincioşi prin credinţă.
Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită în evanghelie. Mai întâi, evanghelia ne spune că neprihănirea lui Dumnezeu reclamă pedepsirea păcatelor, or pedeapsa pentru acestea este moartea veşnică. Dar apoi aflăm că dragostea lui Dumnezeu a furnizat exact ceea ce era necesar pentru a împlini condiţiile neprihănirii lui Dumnezeu. El Şi-a trimis Fiul să moară în locul păcătoşilor, plătind întreaga plată ce se cuvenea. Acum, întrucât au fost satisfăcute deplin pretenţiile neprihănirii Lui, Dumnezeu poate, în mod neprihănit, să-i salveze pe toţi cei care se folosesc de lucrarea lui Cristos.
Neprihănirea lui Dumnezeu este revelată din credinţă în credinţă. Expresia din credinţă în credinţă poate însemna:
(1) din plinătatea lui Dumnezeu spre credinţa noastră;
(2) de la un grad de credinţă la altul; sau
(3) prin credinţă, de la început până la sfârşit.
Probabil răspunsul corect îl găsim în a treia variantă. Neprihănirea lui Dumnezeu nu se acordă pe baza faptelor, după cum ea nu este pusă la dispoziţia celor care caută s-o obţină prin muncă sau să se facă vrednici de ea. Asta e în perfect acord cu decretul divin de la Habacuc 2:4, unde se spune: „Cel drept va trăi prin credinţă," care ar putea fi interpretat şi în felul următor: „Cei îndreptăţiţi prin credinţă vor trăi."
În primele şaptesprezece versete din Romani, Pavel şi-a introdus subiectul şi şi-a conturat câteva puncte principale. Acum el se ocupă de a treia întrebare majoră: „De ce au oamenii nevoie de evanghelie?" Răspunsul, redat pe scurt, este că au nevoie de evanghelie întrucât fără ea sunt pierduţi.
Dar acest răspuns dă naştere la alte patru întrebări:
(1) Păgânii, care nu au auzit niciodată evanghelia, sunt pierduţi? (Romani 1:18-32);
(2) Dar oamenii cu o conduită morală proprie - evrei sau ne-evrei - sunt oare pierduţi? (Romani 2:1-16);
(3) Dar evreii - străvechiul popor al lui Dumnezeu pe acest pământ - sunt ei oare pierduţi? (Romani 2:17-3:8);
(4) Sunt toţi oamenii pierduţi? (Romani 3:9-20).