Îndemnarea este darul stârnirii sfinţilor pentru ca aceştia să se lase de orice formă de râu, avântându-se, în schimb, cu toate energiile spre noi biruinţe pentru Cristos, pe planul sfinţeniei şi al slujirii.
Dărnicia este înzestrarea divină prin care cineva primeşte înclinaţia şi puterea transpunerii în practică, de a sesiza nevoile altora şi de a-şi aduce contribuţia la acoperirea acelor nevoi. El trebuie să-şi exercite darul dărniciei cu inimă largă.
Darul conducerii este, aproape sigur, legat de lucrarea presbiterilor (bătrânilor) şi, probabil, a diaconilor din biserica locală. Presbiterul este un fel de păstor adjunct, care stă în faţa turmei, conducând-o cu grijă.
Darul îndurării este capacitatea supranaturală sau talentul supranatural de a veni în ajutorul celor aflaţi la strâmtoare. Cei care posedă acest dar trebuie să-l exercite bucuros. Desigur, toţi trebuie să dăm dovadă de îndurare, făcând acest lucru cu bucurie!
Iată ce a spus, în această privinţă, o soră creştină: „Când mama a înaintat în vârstă, având nevoie de cineva s-o îngrijească, împreună cu soţul, am invitat-o să stea la noi. Am făcut tot ce puteam să se simtă bine. I-am gătit de mâncare, i-am spălat rufele, am scos-o în diverse plimbări cu maşina şi m-am ocupat în general de toate nevoile ei. Dar, deşi în exterior făceam toate aceste lucruri conştiincios şi oarecum mecanic, nu eram fericită înăuntrul meu. În subconştientul meu, eram plină de resentimente pentru perturbaţiile pe care le prezenta în cadrul programului nostru prezenţa ei printre noi. Uneori mama îmi spunea: «Observ că de la un timp ai încetat să zâmbeşti. De ce nu mai zâmbeşti?» Cu alte cuvinte, dădusem dovadă de îndurare, dar o făceam fără bucurie."