În următoarele cinci versete Pavel ne aminteşte că judecata lui Dumnezeu va fi potrivit cu faptele cuiva. Un om se poate lăuda cu bunătatea lui personală. El se poate bizui mult pe originea lui rasială sau naţională. El poate aduce în sprijinul argumentului său faptul că strămoşii lui au fost oameni mari ai lui Dumnezeu. Dar el va fi judecat după propria lui conduită, şi nu după toate celelalte lucruri. Faptele lui vor constitui factorul determinant.

Dacă am lua versetele 6-11 izolat de restul textului, ar fi uşor să conchidem că ele propagă ideea mântuirii prin fapte. Căci într-adevăr ele par să spună că cei ce fac fapte bune vor câştiga viaţa veşnică.

Dar trebuie precizat că pasajul de faţă nu poate să însemne lucrul acesta, pentru că atunci ar contrazice flagrant mărturia restului Scripturii, care spune că mântuirea este prin credinţă, fără fapte. Chafer scoate în evidenţă că circa 150 de pasaje din Noul Testament condiţionează mântuirea doar de credinţa cuiva. Nici un pasaj, atunci când este înţeles cum se cuvine, nu poate contrazice o mărturie atât de copleşitoare.

Atunci cum vom înţelege pasajul respectiv? Mai întâi, trebuie să înţelegem că faptele bune nu încep decât după ce o persoană a fost născută din nou. Când oamenii L-au întrebat pe Isus: „Ce să facem ca să putem săvârşi faptele lui Dumnezeu?", El le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca voi să credeţi în El şi în Cel pe care L-a trimis El" (Ioan 6:28,29). Deci prima faptă bună pe care o poate face cineva este să creadă în Domnul Isus Cristos, şi nu trebuie să uităm niciodată că credinţa nu este o faptă meritorie prin care cineva poate câştiga mântuirea. Deci dacă cei nemântuiţi sunt judecaţi după faptele lor, se va vedea că nu au nici un lucru de valoare pe care să-l aducă ca probă. Se va vedea că toată neprihănirea lor presupusă nu este decât o grămadă de cârpe murdare (Isaia 64:6). Păcatul care-i va condamna este faptul că nu au crezut în Isus ca Domn {Ioan 3:18). Dincolo de asta, faptele lor vor stabili gradul de pedeapsă ce li se va aplica (Luca 12:47,48).

Dacă credincioşii sunt judecaţi după faptele lor, care va fi rezultatul? Evident, ei nu vor putea să se prezinte cu fapte bune, prin care să merite sau să-şi câştige mântuirea. Toate faptele făcute de ei înainte de mântuire-au fost păcătoase. Dar sângele lui Cristos a şters trecutul. Acum Dumnezeu însuşi nu poate găsi nici o acuză împotriva lor, pentru care să-i condamne la pedeapsa iadului. Odată ce au fost mântuiţi, ei încep să practice faptele bune - fapte care nu vor fi, întotdeauna, considerate bune în ochii lumii, dar vor fi privite ca fapte bune de Dumnezeu. Faptele lor bune constituie rezultatul mântuirii, nu cauza pentru care au fost mântuiţi. La Scaunul de Judecată al lui Cristos, faptele lor vor fi trecute în revistă şi ei vor fi răsplătiţi pentru toată slujirea lor credincioasă.

Trebuie însă să avem mereu în minte faptul că pasajul acesta nu se ocupă de credincioşi, ci de necredincioşi.