...fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său. Evanghelia ne spune cum îi îndreptăţeşte Dumnezeu pe păcătoşi, fără plată, acordându-le o favoare nemeritată. Dar ce înţelegem prin această „îndreptăţire" sau „justificare"?

Verbul a îndreptăţi înseamnă a-l declara sau a-l socoti pe cineva drept. De pildă, Dumnezeu îl pronunţă pe un păcătos drept atunci când acel păcătos crede în Domnul Isus Cristos. Cu această accepţie este întrebuinţat termenul „îndreptăţire" de cele mai multe ori în Noul Testament.

Dar un om Îl poate îndreptăţi pe Dumnezeu (vezi Luca 7:29), atunci când crede şi împlineşte cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el declară că Dumnezeu este drept în tot ce spune şi face El.

Şi, desigur, un om se poate îndreptăţi pe el însuşi. Cu alte cuvinte, el poate să-şi susţină propria sa dreptate (vezi Luca 10:29). Dar asta nu e decât o formă de auto-înşelare.

A îndreptăţi nu înseamnă a-l face pe cineva cu adevărat drept. Pe Dumnezeu nu-L putem face drept, întrucât El deja este drept. Dar noi îl putem declara drept (putem afirma că este drept). Dumnezeu nu-l face pe credincios fără păcat sau drept în el însuşi. Mai degrabă, Dumnezeu trece dreptatea în contul credinciosului. După cum s-a exprimat şi A. T. Pierson: „În procesul îndreptăţirii păcătoşilor, Dumnezeu îi numeşte drepţi, când, de fapt, ei nu sunt aşa - căci El nu atribuie păcatul, acolo unde acesta desigur există, atribuind, în schimb, dreptatea, acolo unde aceasta nu există.”

O definiţie foarte des întâlnită a „îndreptăţirii" este redată prin sintagma: ca şi când nu aş fi păcătuit niciodată. Dar asta nu merge suficient de adânc în esenţa chestiunii. Când Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe păcătosul credincios, El nu numai că îl absolvă de orice culpabilitate, ci îl şi îmbracă cu propria Sa dreptate, făcându-l, astfel, întru totul calificat pentru a merge în rai.

„Îndreptăţirea merge mult mai departe decât simpla absolvire de vinovăţie, atingând nivelul aprobării. Ea depăşeşte faza simplei iertări, trecând la promovarea propriu-zisă.”

Absolvirea de culpă înseamnă doar ştergerea acuzaţiei, achitarea persoanei. Dar îndreptăţirea subliniază şi cealaltă latură, pozitivă, în cadrul căreia persoanei îndreptăţite i se atribuie dreptate (neprihănire).

Motivul pentru care Dumnezeu îi poate declara drepţi (neprihăniţi) pe păcătoşii nelegiuiţi este faptul că Domnul Isus Cristos - prin moartea şi învierea Sa - a plătit preţul deplin pe care, îl reclamau păcatele lor. Când păcătoşii îl primesc pe Cristos prin credinţă, ei sunt îndreptăţiţi.

Când citim la Iacov că îndreptăţirea se face prin fapte (Iacov 2:24), asta nu înseamnă că suntem mântuiţi prin fapte bune sau prin formula: „credinţă plus fapte bune", ci, mai degrabă, prin acel gen de credinţă care va avea ca urmare săvârşirea de fapte bune.

Este important să ne dăm seama că îndreptăţirea este un proces de socotire care are loc în mintea lui Dumnezeu, nefiind un lucru pe care îl simte credinciosul. Acesta ştie că a fost îndreptăţit pentru că Biblia îi spune acest lucru, după cum s-a exprimat Scofield:

„Îndreptăţirea este actul lui Dumnezeu, prin care El îi declară drepţi (neprihăniţi) pe toţi cei ce cred în Isus. Este un lucru care se petrece în mintea lui Dumnezeu, nu în sistemul nervos sau în structura emotivă a credinciosului."

Aici la Romani 3:24 apostolul ne spune că suntem îndreptăţiţi fără plată. Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu poate fi câştigată sau cumpărată, ci este un lucra oferit în dar, gratuit.

Apoi aflăm că suntem îndreptăţiţi... prin harul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă altceva decât că îndreptăţirea se efectuează în afara oricărui merit posibil al nostru, că nu se bazează pe nimic din ceea ce posedăm în noi înşine, ci, în ce ne priveşte pe noi, nu meritam, nu am căutat şi nu neam gândit la îndreptăţire.

Pentru e evita unele confuzii ce s-ar putea ivi pe parcurs, cred că se cuvine să ne oprim aici şi să explicam că există şase aspecte diferite ale îndreptăţirii, în Noul Testament. Ni se spune că suntem îndreptăţiţi prin har, prin credinţă, prin sânge, prin putere, prin Dumnezeu şi prin fapte. Cu toate acestea, nu există nici o contradicţie sau neconcordanţă în această afirmaţie.

Suntem îndreptăţiţi prin har - adică nu merităm îndreptăţirea.

Suntem îndreptăţiţi prin credinţă (Romani 5:1) - adică trebuie să primim îndreptăţirea, crezând în Domnul Isus Cristos.

Suntem îndreptăţiţi prin sânge (Romani 5:9) - prin asta înţelegându-se preţul pe care l-a plătit Mântuitorul, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi.

Suntem îndreptăţiţi prin putere (Romani 4:24, 25) - prin aceeaşi putere care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi.

Suntem îndreptăţiţi prin sau de către Dumnezeu - El este Cel care ne socoteşte drepţi (neprihăniţi).

Suntem îndreptăţiţi prin fapte (Iacov 2:24) - neînţelegându-se prin asta că am putea câştiga îndreptăţirea prin fapte bune, ci, mai degrabă, că faptele bune sunt dovada faptului că am fost îndreptăţiţi.

Revenind la 3:24, citim că suntem îndreptăţiţi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus.

Răscumpărare înseamnă „cumpărarea înapoi" prin achitarea unui preţ de răscumpărare. Domnul Isus ne-a „cumpărat înapoi" - ne-a răscumpărat - de pe piaţa de sclavi a păcatului - Sângele Lui scump a fost preţul de răscumpărare cu care s-au achitat toate cerinţele de sfinţenie şi dreptate ale lui Dumnezeu. Dacă va întreba cineva: „Dar cui i s-a achitat preţul de răscumpărare?" asta înseamnă că acea persoană nu a înţeles problema. Scriptura nu lasă să se înţeleagă nicăieri că s-ar fi efectuat o plată anumită, fie lui Dumnezeu, fie Satanei. Preţul de răscumpărare nu a fost achitat către nimeni, ci a constituit o tranzacţie abstractă care a asigurat baza de pe care Dumnezeu să-i poată mântui pe cei nelegiuiţi.