Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos Isus să fie ispăşire. Termenul ispăşire înseamnă mijlocul prin care se satisfac cerinţele justiţiei, prin care este abătută mânia lui Dumnezeu, putându-se arăta, în schimb, îndurarea, prin intermediul unei jertfe acceptabile în faţa lui Dumnezeu.

De trei ori în Noul Testament se spune despre Cristos că este ispăşire. Aici la Romani 3:25 aflăm că cei care îşi pun încrederea în Cristos capătă îndurare, în virtutea sângelui Său vărsat. La 1Ioan 2:2, Cristos este descris ca ispăşirea pentru păcatele noastre şi pentru cele ale întregii lumi. Lucrarea Lui este suficientă pentru întreaga lume, dar devine operanta doar pentru cei care şi-au pus încrederea în El. În fine, la 1Ioan 4:10, dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşirea pentru păcatele noastre.

Rugăciunea vameşului de la Luca 18:13, redată textual, a sunat în felul următor: „Dumnezeule, fii ispăşitor faţă de mine, păcătosul." El L-a rugat pe Dumnezeu să-Şi arate îndurarea faţă de El în sensul de a nu-i cere să plătească plata (pedeapsa) pentru grava lui vinovăţie.

Termenul ispăşire apare şi la Evrei 2:17: „Prin urmare, în toate lucrurile El a trebuit să fie făcut ca fraţii Lui, pentru ca El să fie un Mare Preot plin de îndurare şi credincios în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului." Aici sintagma „să facă ispăşire" înseamnă „să îndepărteze, prin achitarea costului penalizării".

Echivalentul termenului ispăşire în Vechiul Testament este capacul îndurării - cu alte cuvinte, capacul chivotului. În Ziua Ispăşirii, marele preot stropea capacul îndurării cu sângele animalului jertfit. Prin intermediul acestui act, greşelile marelui preot şi ale poporului erau ispăşite sau acoperite.

Când Cristos a făcut ispăşire pentru păcatele noastre, El a mers mult mai departe. El nu numai că le-a acoperit, ci le-a şi îndepărtat cu desăvârşire.

Acum Pavel ne spune la 3:25 că Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos să fie ispăşire prin sângele Lui, prin credinţă. Nu ni se spune să ne punem credinţa în sângele Lui, întrucât Cristos Însuşi este obiectul credinţei noastre. Numai un Cristos înviat şi viu în veci de veci putea să ne mântuiască. El este ispăşirea. Credinţa în El este condiţia prin care noi ne prevalăm de ispăşire. Sângele Lui este preţul care a fost plătit.

Lucrarea isprăvită a lui Cristos declară neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu pentru iertarea (ştergerea) păcatelor săvârşite în trecut. Asta se referă la păcatele comise înainte de moartea lui Cristos. De la Adam la Cristos, Cristos i-a mântuit pe cei ce şi-au pus încrederea în El, bazându-se pe revelaţia specifică ce l-a încredinţat-o El. De pildă, Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi asta i s-a socotit neprihănire (dreptate) (Geneza 15:6). Dar cum putea Dumnezeu să-l socotească drept, şi să-Şi respecte, în acelaşi timp, standardele dreptăţii Sale? Un înlocuitor fără păcat nu fusese înjunghiat încă. Sângele Jertfei desăvârşite nu fusese vărsat încă. Cu alte cuvinte, Cristos nu murise încă. Datoria nu fusese achitată. Cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu nu fuseseră îndeplinite încă. Prin urmare, cum putea Dumnezeu să-i salveze pe păcătoşii credincioşi din perioada Vechiului Testament?

Răspunsul este că deşi Cristos nu murise încă, Dumnezeu ştia că El va muri şi, prin urmare, i-a salvat pe oameni pe baza lucrării ce avea s-o săvârşească Cristos la o dată viitoare. Chiar dacă sfinţii din Vechiul Testament nu ştiau despre Jertfa de pe Calvar, Dumnezeu ştia! Şi El le-a trecut toată valoarea lucrării lui Cristos în contul lor, atunci când L-au crezut pe Dumnezeu, într-un sens foarte real, credincioşii din Vechiul Testament au fost mântuiţi „pe credit". Ei au fost mântuiţi pe baza preţului ce urma să fie plătit la o dată viitoare. Ei priveau înainte spre Calvar, în timp ce noi privim în urmă, la Calvar.

Asta vrea să spună Pavel când afirmă că ispăşirea lui Cristos declară neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu, prin faptul că El trecuse peste păcatele făptuite mai înainte . El nu se referă aici - cum cred unii, eronat, - la păcatele pe care le-a săvârşit cineva înainte de convertirea sa, întrucât asta ar însemna că lucrarea lui Cristos a operat păcatele comise înainte de naşterea din nou a cuiva, după acest moment persoana respectivă urmând să se descurce singură. Nicidecum! Ci Pavel explică aparenta blândeţe de care dă dovadă Dumnezeu, trecând, după câte se pare, cu vederea peste păcatele comise de cei care au fost mântuiţi înainte de moartea Domnului Isus pe cruce. Conform acestui raţionament, ar însemna că Dumnezeu scuză aceste păcate sau Se face că nu le vede. Nimic mai neadevărat, afirmă Pavel. Domnul ştia că Cristos avea să facă ispăşire deplină şi în virtutea acestei certitudini, El i-a mântuit pe credincioşii din Vechiul Testament pe temeiul acesteia.

Aşadar perioada Vechiului Testament a fost o perioadă marcată de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Timp de cel puţin patru mii de ani El S-a reţinut pe Sine de a judeca păcatul. Apoi, la împlinirea vremii, El L-a trimis pe Fiul Său să fie Purtătorul păcatului. Când Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele noastre, Dumnezeu a dezlănţuit toată forţa mâniei Sale drepte şi sfinte asupra Fiului Său Preaiubit.