Când i s-a făcut prima oară lui Avraam promisiunea posterităţii, el avea şaptezeci şi cinci de ani (Geneza 12:2-4). În vremea aceea era capabil, din punct de vedere fizic, să devină tată, întrucât după aceea l-a procreat pe Ismael (Geneza 16:1-11). Dar în versetul acesta Pavel se referă la perioada în care Avraam avea 100 de ani, când a fost reînnoită făgăduinţa (Geneza 17:15-21). Între timp dispăruse posibilitatea procreării - cel puţin, fără intervenţia puterii miraculoase a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam un fiu şi Avraam a crezut în făgăduinţa lui Dumnezeu!

Fără să fie slab în credinţă, el nu (deşi unele omit negaţia „nu", sensul nu se schimbă prea mult) s-a uitat la trupul său, care era deja mort, nici la starea moartă a pântecelui Sarei. Omeneşte vorbind, nu mai era nici o speranţă, dar Avraam a avut credinţă.