Dacă Avram a fost îndreptăţit prin fapte, atunci ar avea motive să se laude. Ar putea să se felicite, pentru că a obţinut o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Dar lucrul acesta este absolut imposibil. Nimeni nu va putea să se laude vreodată în faţa lui Dumnezeu (Efeseni 2:9). Nu găsim în Scriptură nici un cuvânt din care să reiasă că Avraam a avut motive să se laude cu faptul că ar fi fost îndreptăţit prin faptele sale.

Dar ar putea spune cineva: „Oare nu afirmă Iacov exact acest lucru, la 2:21, că Avraam a fost îndreptăţit prin fapte?" Da, e adevărat că se afirmă acest lucru, dar sensul e cu totul altul. Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, la Geneza 15:6, atunci când a crezut făgăduinţa pe care i-a făcut-o Dumnezeu cu privire la faptul că urmaşii lui vor fi fără număr. Abia după treizeci de ani a fost el îndreptăţit (justificat) prin fapte, atunci când a purces să-l aducă pe Isaac ca jertfa de ardere de tot lui Dumnezeu (Geneza 22). Actul acesta de ascultare a demonstrat realitatea credinţei sale, constituind o dovadă vizibilă a faptului că fusese cu adevărat îndreptăţit prin credinţă.