Oricât ar părea de şocant, omul îndreptăţit este cel care, mai întâi de toate, nu lucrează. El renunţă la orice posibilitate de a-şi câştiga mântuirea. El se dezice de orice merit personal sau bunătate proprie. El recunoaşte că toate eforturile sale, chiar cele mai nobile, niciodată nu ar putea împlini cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu.

Mai degrabă, el crede în Cel care îi îndreptăţeşte pe păcătoşi. El îşi pune încrederea în Domnul, bizuindu-se numai pe El. El Îl ia pe Dumnezeu pe cuvânt. Cum am văzut, aceasta nu este o acţiune meritorie. Meritul nu constă în credinţa sa, ci în Obiectul credinţei sale.

Observaţi că el crede în Cel care îi îndreptăţeşte pe păcătoşi. El nu vine cu pledoaria că şi-a dat toate străduinţele, că a trăit conform Regulii de aur sau că nu a fost atât de rău ca alţii, ci vine în calitate de păcătos vinovat, agăţându-se de îndurarea lui Dumnezeu.

Şi care este urmarea? Credinţa îi este socotită ca dreptate. Pentru că a venit crezând, mai degrabă decât lucrând, Dumnezeu îi trece în cont dreptatea. Prin meritele Mântuitorului înviat, Dumnezeu îl îmbracă cu dreptate (neprihănire), făcându-l astfel apt pentru cer. De acum încolo Dumnezeu îl vede în Cristos şi îl acceptă de pe această bază.

Rezumând, vom spune că îndreptăţirea este pentru păcătoşi, nu pentru oamenii buni. Este o chestiune de har, nu de datorie. Şi se primeşte prin credinţă, nu prin fapte.