Restul capitolului 5 îndeplineşte rolul de punte de legătură între prima parte a scrisorii şi următoarele trei capitole. El se leagă de prima parte prin faptul că reia tema condamnării prin Adam, a îndreptăţirii prin Cristos şi prin faptul că ne arată cum lucrarea lui Cristos depăşeşte cu mult, prin binecuvântarea adusă, toată mizeria şi pierderea provocate de lucrarea lui Adam. Această secţiune se leagă de capitolele 6-8 prin tranziţia de la îndreptăţire la sfinţire şi de la păcatele individuale la păcatul din natura umană.

Adam este înfăţişat în aceste, versete drept capul federal sau reprezentantul tuturor celor care se află în creaţiunea veche. Cristos este prezentat drept Capul Federal al tuturor celor care se află în noua creaţiune. O căpetenie federală acţionează în numele celor aflaţi sub conducerea sa. De pildă, când preşedintele unei ţări promulgă prin semnătura sa un proiect de lege, conferindu-i caracter juridic, legea intrând astfel în vigoare, el acţionează în numele tuturor cetăţenilor acelei ţări.

Asta s-a întâmplat şi în cazul lui Adam. Ca urmare a păcatului său, moartea umană a intrat în lume. Moartea a devenit soarta comună a tuturor descendenţilor lui Adam, întrucât toţi păcătuiseră în şi prin el. E drept că toţi au comis şi acte individuale de păcătuire, dar nu la asta se referă textul de faţă. Ideea subliniată de Pavel este că păcatul lui Adam a fost un act reprezentativ şi că urmaşii lui sunt socotiţi ca unii care au păcătuit în el.

Cineva ar putea obiecta, spunând că Eva a fost aceea care a comis primul păcat pe pământ, nu Adam. Lucrul acesta este adevărat, dar întrucât Adam a fost creat primul, lui i s-a acordat poziţia de cap. Prin urmare, se consideră că el a acţionat în numele tuturor descendenţilor săi.

Când apostolul Pavel spune că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, el se referă la moartea fizică, chiar dacă păcatul lui Adam a adus şi moartea spirituală. (Versetele 13 şi 14 arată că aici este vorba despre moartea fizică.)

Când ajungem la acest pasaj din Scriptură, în mod inevitabil se ridică unele întrebări. E drept oare ca urmaşii lui Adam să fie consideraţi păcătoşi, doar pentru că el a păcătuit? îi condamnă oare Dumnezeu pe oameni pentru că s-au născut păcătoşi, sau doar pentru acele păcate pe care le-au săvârşit ei înşişi? Dacă oamenii se nasc cu o natură păcătoasă, şi dacă, în consecinţă, ei păcătuiesc pentru că s-au născut păcătoşi, cum mai poate Dumnezeu să-i facă răspunzători pentru faptele lor?

Învăţaţii Scripturii s-au muncit să găsească răspuns la acestea şi la o mulţime de întrebări similare, ajungând la o surprinzătoare varietate de concluzii. Totuşi, există anumite fapte de care putem fi siguri.

Mai întâi, Biblia ne învaţă că, într-adevăr, toţi oamenii sunt păcătoşi, atât prin natură, cât şi prin practică. Orice persoană născută din părinţi umani moşteneşte păcatul lui Adam; pe de o parte, şi, în plus, păcătuieşte ca urmare a propriilor sale opţiuni.

În al doilea rând, ştim că plata păcatului este moartea - atât moartea fizică, cât şi eterna despărţire de Dumnezeu.

Dar nimeni nu este obligat să plătească plata păcatului, decât dacă el însuşi decide să facă acest lucru. Acesta este un punct foarte important. Cu un preţ enorm, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să moară ca înlocuitor pentru păcătoşi. Mântuirea de păcat şi de plata sa este oferită acum în dar, fără plată, prin credinţa în Domnul Isus Cristos.

Omul este condamnat pe baza a trei temeiuri: El posedă o natură păcătoasă, Păcatul lui Adam ii este atribuit şi, în al treilea rând, el însuşi este păcătos prin practică. Dar vina lui cea mai mare o constituie faptul că respinge mântuirea pe care i-a asigurat-o Dumnezeu (Ioan 3:18,19,36).

„Bine, va întreba cineva, dar cum stăm cu cei care nu au auzit niciodată evanghelia?" Un răspuns parţial la această întrebare îl găsim în capitolul 1. Dincolo de asta, ne putem odihni, pe deplin asiguraţi, că Judecătorul întregului pământ va proceda corect (Geneza 18:25). Că El nu va acţiona niciodată în mod nedrept sau nejust. Toate hotărârile Sale se bazează pe echitate şi dreptate (neprihănire). Deşi anumite situaţii prezintă probleme pentru privirea noastră înceţoşată, pentru El acestea nu sunt deloc probleme. Când va fi fost audiată ultima cauză şi uşile sălii de judecată se vor fi închis, nimeni nu va avea temei legitim de a ataca verdictul Său, prin recurs.