Aceste versete se aseamănă cu eforturile zadarnice ale unui om împotmolit într-o mlaştină. Fiecare mişcare pentru a se elibera nu face altceva decât să-l afunde şi mai mult. Văzându-se pierdut, el ajunge să strige după ajutor. Din punct de vedere moral, această dramă ilustrează istoria multor copii ai lui Dumnezeu pe parcursul unei perioade imediat după convertirea lor. Apostolul se pune în locul unui asemenea credincios (pentru că, dacă n-ar fi fost credincios, pe de o parte n-ar fi avut lupte, iar pe de altă parte nu şi-ar fi găsit plăcerea în legea lui Dumnezeu; v. 22). Şi ne zugrăveşte disperarea lui. Vai! strigă acest om, în loc să merg din progres în progres, mă simt cu fiecare zi mai rău. Descopăr succesiv că eram „sub păcat“ (cap. 3.9), că acesta stăpânea asupra mea (cap. 5.21), mă domina (cap. 6.14), mă ţinea rob (cap. 7.23), de asemenea, că „locuieşte în mine“ (v. 17,20), cumva ca un virus care a pus stăpânire pe centrii mei vitali. „Cine mă va elibera de acest trup al morţii?“ (v. 24). Mă recunosc incapabil, fără putere, … sunt deci gata să mă încredinţez Altuia. Şi Isus mă ia de mână.Este o experienţă dureroasă, dar necesară! De îndată ce nu mai aştept nimic de la mine însumi, pot aştepta totul de la Hristos.Ai apărut Tu, Doamne, şi lanţul ni l-ai rupt;În faţa iubirii Tale, durerea noastră-a dispărut.Ce ferice când credinţa, prin har, pe noi ne-nvaţăCă avem pacea Ta, mântuirea şi Duhul Tău de viaţă!