Din valea disperării şi înfrângerii, apostolul urcă acum culmile cu un strigăt triumfător: Prin urmare, nu mai este acum nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus! - afirmaţie ce poate fi înţeleasă în două moduri.
Mai întâi, nu mai este nici o condamnare divină, cât priveşte păcatul nostru, pentru că suntem în Cristos. Era însă condamnare câtă vreme eram în căpetenia noastră federală, Adam. Dar acum suntem în Cristos şi, prin urmare, suntem liberi de condamnare, în aceeaşi măsură în care este şi El. De aceea putem arunca provocarea:
Mai întâi trebuie să treci de binecuvântatul meu Mântuitor;
Lui să încerci să-I răpeşti stima de care se bucură înaintea lui Dumnezeu;
Dovedeşte mai întâi o singură pată de păcat la El, şi abia atunci vino şi-mi spune că sunt necurat!
W. N. Tomkins
Dar afirmaţia mai poate însemna şi faptul că nu mai există nevoia de acel fel de auto-condamnare pe care a descris-o Pavel în capitolul 7. Noi putem trece prin experienţa din capitolul 7, fiind neputincioşi de a împlini cerinţele legii prin propriile noastre eforturi, dar nu e nevoie să rămânem la această experienţă. Versetul 2 ne explică de ce nu mai este condamnare.
Cuvintele „care nu umblă după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului" sunt considerate ca nefăcând parte din unele manuscrise, ele apărând în versetul 1 dintr-o eroare, fiind copiate de la versetul 4. Totuşi, ele apar în majoritatea manuscriselor, constituind, după câte se pare, o descriere suplimentară a celor aflaţi în Cristos.