Cei care trăiesc sub lege sunt ca nişte copii minori, cărora li se spune ce să facă, asemenea slugilor, şi care trăiesc cu teama de a fi pedepsiţi. Dar când se naşte cineva din nou, de la bun început s-a născut liber de orice servitute. El nu este introdus în familia lui Dumnezeu ca sclav, ci primeşte duhul înfierii, adică este plasat în familia lui Dumnezeu cu statutul de fiu matur. În virtutea unui adevărat instinct spiritual, el îşi ridică privirea spre Dumnezeu, spunându-I „Ava, Tată." Ava este un termen aramaic, care s-a modificat în cursul traducerii. Este formula intimă de adresare a copilului către tatăl său, similară corespondentului modern de „tăticule". Deşi poate avem reţineri când suntem îndemnaţi să ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvinte atât de intime, nu greşim cu nimic, dacă le folosim, deoarece El este infinit de intim şi de apropiat faţă de noi.

Sintagma Duhul înfierii (aici sensul alternativ al termenului „Duh" nu este duhul uman, ci o atitudine opusă robiei) ar putea fi o referire la Duhul Sfânt în ipostaza Celui care îl conştientizează pe credincios de demnitatea extraordinară de care se bucură, ca fiu. Sau ar putea constitui realizarea sau atitudinea de adopţiune, în contrast cu duhul robiei.

Înfierea apare în trei ipostaze diferite în cartea Romani. Aici se referă la conştiinţa calităţii de fiu, pe care Duhul Sfânt o produce în viaţa credinciosului. La Romani 8:23 înfierea priveşte în viitor spre acea clipă când trupul credinciosului va fi răscumpărat sau glorificat. La Romani 9:4 înfierea priveşte în urmă la data când Dumnezeu l-a desemnat pe Israel să-I fie fiu (Exod 4:22).

La Galateni 4:5 şi Efeseni 1:5, termenul are sensul de „plasare în calitatea de fiu" - adică actul de plasament al tuturor credincioşilor în poziţia de fii adulţi şi maturi, împreună cu toate privilegiile şi responsabilităţile ce le incumbă calitatea de fiu. Fiecare credincios este un copil al lui Dumnezeu, care se naşte într-o familie al cărei Tată este Dumnezeu. Dar fiecare credincios mai este şi fiu - adică beneficiază de un raport special, ce incumbă privilegiile unuia care a ajuns la maturitatea deplină de bărbat.

În Noul Testament înfierea (sau adopţiunea) nu are niciodată sensul contemporan de plasare a unui copil în familia altui cuplu decât al părinţilor săi biologici.