Legea nu ar putea niciodată să-i învrednicească pe oameni să împlinească cerinţele sale sacre, dar harul a reuşit acolo unde legea a dat greş. Să vedem cum:
Legea nu putea produce o viaţă sfântă, pentru că era slabă prin fire. Necazul nu era în lege, ci în natura umană decăzută. Legea le-a vorbit unor oameni care deja erau păcătoşi şi care nu aveau puterea să asculte. Dar a intervenit Dumnezeu, trimiţându-L pe propriul Său Fiu, în asemănarea firii păcătoase. Observaţi cu toată atenţia că Domnul Isus nu a venit în însăşi firea păcătoasă, ci în asemănarea firii păcătoase. El nu a păcătuit (1Petru 2:22), El nu a cunoscut nici un păcat (2Corinteni 5:21) şi în El nu s-a găsit nici un păcat (1Ioan 3:5). Dar venind în lume şi luând chip uman, El S-a asemănat cu omenirea păcătoasă. Ca jertfă pentru păcat, Cristos a condamnat păcatul în fire. El a murit nu numai pentru păcatele pe care le săvârşim noi (1Petru 3:18), ci şi pentru propria noastră natură păcătoasă. Cu alte cuvinte, El a murit în egală măsură pentru ceea ce suntem, cât şi pentru ceea ce am săvârşit. Procedând astfel, El a condamnat păcatul în fire. Nicăieri nu se spune că natura noastră păcătoasă ar fi fost iertată, ci ea este condamnată. Păcatele pe care le-am săvârşit - acestea sunt iertate!