Cel care nu Şi-a cruţat nici propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi. Ce minunate cuvinte! Nu trebuie să lăsăm ca aceste cuvinte, doar pentru faptul că ne sunt atât de binecunoscute, să-şi piardă din splendoarea sau forţa de a ne inspira la închinăciune. Când o lume pierdută a avut nevoie să fie mântuită de un înlocuitor rară păcat, marele Dumnezeu al universului nu Şi-a precupeţit tot ce avea mai de preţ, însăşi Comoara inimii Sale, ci L-a dat să moară o moarte ruşinoasă şi să sufere pentru noi.
Logica ce se desprinde de aici este imbatabilă. Dacă Dumnezeu deja ne-a dat darul Său suprem, mai poate exista oare vreun alt dar, mai mic, pe care El să nu ni-l dea? Dacă El deja a plătit preţul cel mai mare, va ezita El oare să plătească un preţ mai mic? Dacă a mers El până acolo pentru a ne asigura mântuirea, oare ne va abandona El vreodată? Oare cum nu ne va da El de asemenea, fără plată, toate lucrurile?
„Limbajul necredinţei," scrie Mackintosh, se rezumă în cuvintele „Cum ne va?", pe când limbajul credinţei afirmă: „Cum nu ne va..."