Pentru a sublinia şi mai mult ideea suveranităţii lui Dumnezeu în procesul selecţiei, Pavel citează textul de la Maleahi 1:2,3:
„Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât"
Aici Dumnezeu Se referă la două naţiuni, Israel şi Edom, reprezentate de cele două căpetenii: Iacov şi Esau. Dumnezeu a desemnat Israelul să fie naţiunea căreia i-a promis El pe Mesia şi împărăţia mesianică. În schimb, lui Edom nu i se face nici o promisiune de acest fel. Mai degrabă, munţii şi zestrea lui au fost pustiite, fiind destinate şacalilor pustiului (Maleahi 1:3; vezi şi Ieremia 49:17,18;Ezechel 35:7-9).
Deşi este adevărat că citatul din Maleahi 1:2,3 descrie modul în care tratează Dumnezeu naţiunile, mai degrabă decât persoanele individuale, el este citat în sprijinul afirmaţiei că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, are dreptul de a alege şi persoane individuale.
Cuvintele Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât trebuie înţelese în lumina decretului suveran rostit de Dumnezeu: Cel mai vârstnic îl va sluji pe cel mai tânăr. Preferinţa pentru Iacov este interpretată ca un act de iubire, în timp ce trecerea peste Esau este văzută ca ură, prin comparaţie, şi nu că Dumnezeu l-ar fi urât pe Esau cu animozitate, cu spirit de răzbunare. Pur şi simplu El l-a iubit pe Esau mai puţin decât pe Iacov, cum reiese din faptul că, în suveranitatea Sa, l-a ales pe Iacov.
Textul acesta se referă la binecuvântări pământeşti, nu la viaţa veşnică. Ura lui Dumnezeu faţă de Esau nu înseamnă că persoane individuale din rândul poporului edomit nu ar putea fi mântuite, după cum dragostea Sa pentru Israel nu exclude necesitatea ca iudeii să trebuiască să fie mântuiţi în mod individual. (A se observa şi faptul că Esau a primit totuşi unele binecuvântări pământeşti, după cum mărturiseşte el însuşi la Geneneza 33:9.)