Prin urmare, concluzia este că destinul final al oamenilor sau al naţiunilor nu stă în tăria voinţei lor sau în intensitatea cu care îşi exercită această voinţă, ci în îndurarea lui Dumnezeu.
Când afirmă Pavel că nu depinde de cel ce vrea, asta nu înseamnă că voinţa cuiva nu ar juca un rol în mântuirea cuiva. Chemarea evangheliei se adresează cu precădere voinţei omului, aşa cum reiese din Apocalipsa 22:17: „Oricine vrea, să ia apa vieţii fără plată." Isus i-a demascat pe iudei, arătând că aceştia nu erau dispuşi să vină la El (Ioan 5:40). Când spune Pavel: nici de cine aleargă, nu neagă prin aceasta că trebuie să ne luptăm să intrăm pe poarte strâmtă (Luca 13:24). Dimpotrivă, se cere o anumită disponibilitate şi un grad de râvnă spirituală. Dar voinţa omului şi faptul că aleargă nu sunt factorii determinanţi. Ceea ce rămâne este faptul că mântuirea este de la Domnul, după cum se exprimă şi Morgan:
Nici o disponibilitate din partea noastră, nici o alergare nu ne poate procura mântuirea de care avem trebuinţă, după cum nu ne poate învrednici să ne însuşim binecuvântările pe care ni le asigură ea... Lăsaţi de capul nostru, nu vom simţi niciodată trebuinţa de mântuire şi nu vom face nici un efort în direcţia dobândirii ei. Tot ce ţine de mântuirea omului începe cu Dumnezeu.