Iov
12.1‑25

Banalităţile pe care Ţofar venise să le înşire, ca şi când Iov i‑ar fi fost inferior în cunoştinţă, n‑au făcut altceva decât să umilească şi să jignească. Iov nu numai că nu a avut parte de mila pe care avea dreptul să o aştepte de la prietenii săi (6.14), dar constată că a devenit şi batjocura lor (v. 4; vezi şi 17.2; 21.3; 30.1; Psalmul 35.15). Cum nu ne redeşteaptă ei imaginea acelor clătinători din cap care, trecând prin faţa „Dreptului desăvârşit“ crucificat, Îl batjocoreau, spunând: „S‑a încrezut în Dumnezeu; să‑L scape acum, dacă‑L iubeşte!“ (Matei 27.43)? Sau, în alţi termeni: ŤDacă Dumnezeu nu‑L scapă, aceasta este tocmai dovada că a meritat mânia Luiť. Pe scurt, acesta era şi raţionamentul prietenilor lui Iov.

Poporul iudeu pocăit, când se va întoarce la Isus, Salvatorul său, va mărturisi: „Noi L‑am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit“ (Isaia 53.4). Domnul Hristos a cunoscut şi a simţit mai mult decât oricine amărăciunea acuzaţiilor nedrepte, tocmai pentru că El era Dreptul desăvârşit; dar, în toate acestea, încrederea în Dumnezeul Său şi totala Lui supunere nu I s‑au clătinat (Psalmul 56.5,6,11). Ce contrast faţă de Iov, cel care n‑a putut suporta nici blestemul, nici acuzaţiile mincinoase şi care, pe parcursul a trei capitole (12; 13 şi 14), se va face avocatul „cauzei sale drepte“ (13.18)!