Câţiva leviţi, ale căror nume sunt menţionate, invită popo­rul să se ridice pentru a-L binecuvânta pe Domnul. Şi ei Îi adresează, în numele întregii adunări, lunga rugă­ciune care ocupă restul acestui capitol. Cele dintâi cuvin­te ale ei sunt: „Tu eşti Acelaşi, Doamne, Tu singur ...“ Apoi, întorcându-se în timp până la creaţie, leviţii laudă împlini­rea scopurilor lui Dumnezeu, chemarea lui Avra­am – a cărui inimă a fost găsită credincioas㠖 eliberarea din Egipt, de la Marea Roşie, grija răbdă­toare acordată lui Israel de-a lungul călătoriei prin pustie,  cu darea legii, şi, în sfârşit, intrarea în ţară. Pronumele „Tu“ (şi „a Ta”) folosit împreună cu un verb activ la persoana a II-a se regăseşte de douăzeci şi cinci de ori în aceste câteva versete.

Celebrarea lui Dumnezeu întâi pentru ce este El, apoi pentru ce a făcut, nu este oare un privilegiu pe care îl avem şi noi, de vreme ce aparţinem Domnului? Să ne aducem mereu aminte de ceea ce harul Lui a făcut pentru noi şi să ne străduim să găsim tot mai multe motive de recunoştinţă, care vor fi tot atâtea noi legături de dragoste cu Tatăl nostru ceresc şi cu Domnul Isus. Ca şi David, să ne îndemnăm sufletele să-L binecuvânteze pe Dom­nul şi să nu uite „nici una din binefacerile Lui“ (Psalmul 103.2)! Dar, de fapt, aceste beneficii sunt nelimitate!