17

Martie

DIMINEAŢA

Să ne aducem aminte de cei săraci. Galateni 2:10

De ce îngăduie Dumnezeu ca atâţia copii ai Săi să fie săraci? I-ar putea face pe toţi bogaţi dacă ar vrea. Ar putea pune saci cu aur la uşile lor şi le-ar putea trimite venituri anuale mari. Ar putea împrăştia provizii abundente în jurul caselor lor, aşa cum a făcut să ploaie cu mană şi prepeliţe în tabăra lui Israel ca să-i hrănească. Din punctul nostru de vedere, nu are fi nevoie să fie săraci, dar Dumnezeu ştie mai bine. „Toate fiarele munţilor cu miile lor" (Psalmi 50:10) sunt ale Lui. El le poate hrăni pe toate. El îi poate face pe cei mai bogaţi, mari şi puternici să-şi aducă bogăţiile pentru hrana copiilor Săi, fiindcă El controlează toate inimile oamenilor. Dar El nu alege să facă aşa; în loc să facă asta, îngăduie ca ei să experimenteze nevoia. Le permite să sufere sărăcie şi întuneric. De ce? Sunt multe motive: unul este ca să ne ofere nouă, care suntem favorizaţi, ocazia să ne arătăm dragostea pentru Isus. Ne arătăm dragostea pentru El când îi cântăm şi ne rugăm Lui, dar dacă nu ar fi oameni în nevoie pe lume, am pierde privilegiul de a ne demonstra dragostea prin fapte caritabile faţă de fraţii Săi săraci. El a rânduit să ne manifestăm dragostea nu numai cu vorbe, ci prin fapte şi adevăr. Dacă L-am iubi cu adevărat pe Christos, ne-ar păsa de cei pe care El îi iubeşte. Cei care Îi sunt dragi Lui trebuie să ne fie dragi şi nouă. Să considerăm deci că ajutorarea săracilor din turma Domnului este un privilegiu, nu o datorie — să ne amintim cuvintele Domnului Isus „ori de câte ori faceţi aceste lucruri unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le faceţi" (Matei 25:40). Cu siguranţă că această asigurare este destul de preţioasă, si motivul acesta este destul de puternic ca să facă să-i ajutăm pe ceilalţi cu inimi iubitoare şi mâini întinse — amintindu-ne că tot ce facem pentru poporul Său este considerat de Christos făcut pentru El însuşi.

SEARA

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vorfi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Matei 5:9

Aceasta este cea de-a şaptea fericire, şi şapte, este numărul desăvârşirii la evrei. S-ar putea ca Mântuitorul să fi plasat împăciuitorii pe locul şapte fiindcă sunt persoanele cele mai apropiate de omul desăvârşit în Christos Isus. Cel care vrea să aibă parte de fericire, atât cât este posibil pe pământ, trebuie să ia seama la a şaptea fericire şi să devină un împăciuitor. Mai există o semnificaţia, în poziţia textului. Versetul precedent vorbeşte despre fericirea celor „cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Este important că trebuie să fim întâi curaţi, şi apoi împăciuitori. Firea noastră împăciuitoare nu va accepta niciodată păcatul sau îngăduirea răului. Trebuie să ne întoarcem faţa de la tot ce e contrar lui Dumnezeu şi sfinţeniei Sale. Odată ce inimile noastre sunt pe deplin curate, putem să fim împăciuitori. Nu mai puţin decât precedentul, versetul următor pare să fie aşezat aici cu un scop. Oricât de împăciuitori am fi, lumea ne înţelege şi judecă greşit. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, gândindu-ne că Prinţul Păcii, prin însăşi natura Sa, a adus focul asupra pământului. Deşi a iubit omenirea şi nu a făcut nimic rău, a fost „dispreţuit si părăsit de oameni; om al durerii si obişnuit cu suferinţa" (Isaia 53:3). Pentru ca împăciuitorii să nu fie surprinşi când sunt întâmpinaţi cu duşmănie, versetul următor adaugă: , ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5:10). De aceea, împăciuitorii sunt nu numai binecuvântaţi, ci înconjuraţi de binecuvântări. Doamne, dă-ne harul de a urca pe culmea celei de-a şaptea fericiri! Curăţeşte-ne minţile, ca să fim întâi curaţi, şi apoi împăciuitori. Intăreşte-ne sufletele pentru ca pacea noastră să nu se transforme în laşitate sau disperare atunci când, de dragul Tău, suntem prigoniţi!