17

Octombrie

DIMINEAŢA

David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul". 1 Samuel 27:1

Gândul acesta al lui David era un gând mincinos. Nu avea nici un motiv să creadă că ungerea sa pentru Domnul, înfăptuită de Samuel, trebuia să rămână o faptă deşartă şi nefolositoare. Domnul nu îşi părăsise slujitorul în nici o ocazie. El se găsise adesea în primejdii, dar nu existase nici una din care să nu fie scăpat de intervenţia divină. Încercările prin care a trecut au fost variate; ele nu s-au prezentat sub o singură formă, ci au avut multe înfăţişări. Totuşi, în fiecare caz, Cel care a trimis încercarea a rânduit o cale de scăpare. David nu putea pune degetul pe un rând din jurnalul să şi să spună: „iată dovada că Domnul m-a neglijat", fiindcă tot cursul vieţii sale dovedeşte exact contrariul. Ar fi trebuit să-şi dea seama, din lucrurile pe care Dumnezeu le făcuse pentru el, că Dumnezeu îl va apăra în continuare. Dar oare noi nu ne îndoim în acelaşi fel de ajutorul domnului? Nu este o neîncredere fără motiv? Avem vreun drept să ne îndoim de bunătatea Tatălui? Nu a fost minunată îndurarea Lui? Ne-a înşelat El vreodată încrederea? A, nu! Dumnezeul nostru nu ne-a părăsit niciodată. Am avut parte de nopţi întunecoase, dar steaua iubirii a strălucit de fiecare dată printre neguri. Am trecut prin conflicte aspre, dar El ne-a ocrotit întotdeauna cu scutul Său. Am avut parte de multe încercări, dar niciodată în dauna noastră; ele au fost întotdeauna în avantajul nostru. Concluzia experienţelor din trecut este că Cel care a fost cu noi în şase necazuri nu ne va uita într-al şaptelea. Ceea ce am aflat despre Dumnezeul nostru credincios dovedeşte că El ne va păstra până la sfârşit Să nu ne răzvrătim, deci, împotriva evidenţei. Cum am putea să fim atât de lipsiţi de generozitate încât să ne îndoim de Dumnezeul nostru? Doamne, doboar-o pe Izabela necredinţei noastre, şi las-o s-o mănânce câinii.

SEARA

El... va lua mieii în braţe. Isaia 40:11

Bunul Păstor are o mulţime de oi în turma Sa. Unele sunt puternice în Domnul, în timp ce altele sunt slabe în credinţă. Totuşi, El le îngrijeşte pe toate la fel. Cel mai slab miel îi este la fel de drag ca cea mai puternică oaie. Mieii tind să rămână în urmă, să se rătăcească şi să se obosească. Totuşi, Păstorul îi păzeşte de aceste pericole purtându-i în braţe. El vede că sufletele născute din nou, ca şi mieii tineri, sunt gata să piară, şi le hrăneşte până când se întăresc. Vede că minţile slabe sunt gata să leşine şi să moară, şi le mângâie şi le reînnoieşte puterile. El îi adună pe toţi micuţii, fiindcă voia Tatălui este ca nici unul să nu piară. Ce ochi atent trebuie să aibă ca să-i vadă pe toţi, ce inimă bună ca să-i îngrijească pe toţi, ce braţ puternic şi întins ca să-i adune pe toţi. In timpul vieţii Sale pe pământ, El a adunat pe toţi cei slabi. Acum că locuieşte în ceruri, inima Lui iubitoare se apleacă spre cei sfioşi şi umili, spre cei slabi şi supuşi, spre cei fricoşi şi neputincioşi de jos. Cât de blând m-a luat în braţe pe mine - la El, la adevărul Lui, la sângele Lui, la dragostea Lui, la biserica Lui! Cu mare har, El m-a constrâns să vin la El. De la convertirea mea, m-a adus adesea acasă din rătăcire, şi m-a îmbrăţişat din nou în braţele Sale veşnice. Ce este cel mai bine este că El face totul singur, personal. El nu trimite un delegat în locul Lui, ci ia asupra Sa salvarea şi păzirea celui mai nevrednic slujitor. Cum aş putea să-1 iubesc îndeajuns, şi să-L slujesc cu vrednicie? Aş vrea să-L proslăvesc „până la marginile pământului" (Mica 5:4). Totuşi, ce poate face neputinţa mea pentru El? Mare Păstor, adaugă o îndurare la îndurările Tale: o inimă care să te iubească mai adevărat, aşa cum ar trebui.