Domnul este aproape GBV

Prin Duhul lui Dumnezeu, apostolul care ne spune că Dumnezeu este dragoste ne atenționează de asemenea să nu‑l urâm pe fratele nostru. Găsim astfel de atenționări solemne în trei capitole succesive din 1 Ioan.

Cel care‑l urăște pe fratele lui umblă în întuneric (1 Ioan 2.9‑11) și este un ucigaș (1 Ioan 3.11‑15). Apoi, cel care pretinde că‑L iubește pe Dumnezeu este un mincinos, dacă îl urăște pe fratele său (1 Ioan 4.20,21). Cel care îl urăște pe fratele său nu este un credincios adevărat, de vreme ce „niciun ucigaș nu are viața eternă rămânând în el“. Iar „cel care nu‑l iubește pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să‑L iubească pe Dumnezeu, pe care nu‑L vede?“ (1 Ioan 3.15; 4.20).

Să medităm la responsabilitatea pe care o avem, sugerată de aceste atenționări, cu atât mai mult cu cât cel pe care îl urâm ne este frate! Ura este atitudinea lumii față de creștin (1 Ioan 3.13). Deci cât de cumplit este ca adevărații credincioși să se unească cu lumea și să manifeste ură față de frații lor!

Cei mai mulți dintre credincioși se eschivează de la aceste atenționări și înlocuiesc cuvântul „ură“ cu „nemulțumire“ sau cu „indignare“. Totuși, Scriptura ne dă pe față ipocrizia, explicându‑ne cum arată ura. În 2 Cronici 18.7, Ahab își declară ura față de Mica, fiindcă acel om al lui Dumnezeu vorbea mereu împotriva lui. În Geneza 37.4, frații lui Iosif îl urau pe acesta și nu‑i puteau vorbi prietenește. Dacă nu‑mi place de un credincios, deoarece simt că mereu este în dezacord cu mine, sau dacă mă cert atât de aprig cu frații și cu surorile, încât nu‑i mai pot saluta cu amabilitate, atunci sunt în compania lui Ahab și a fraților lui Iosif. Dumnezeu să ne ferească de așa ceva! Ura orbește și ne face să ne abatem de pe cale; știm însă că am trecut din moarte la viață, fiindcă îi iubim pe frați (1 Ioan 2.11; 3.14).

S. Campbell