Meditații Charles Spurgeon

24

Septembrie

DIMINEAŢA

Îmi era ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toţi cei ce-L. caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei care-L, părăsesc". Ezra 8:22

Din multe motive, un convoi ar fi fost preferabil unei cete de pelerini, dar o ruşine sfântă nu i-a permis lui Ezra să îl ceară. El se temea că regele va considera declaraţia lui de credinţă ipocrizie, sau îşi va imagina că Dumnezeul lui Israel nu este în Stare să-Şi păzească proprii închinători. El nu putea să se sprijine pe un braţ de carne într-o chestiune care ţinea de Domnul; de aceea, caravana a pornit fără protecţie vizibilă, păzită de Cel care este sabia şi scutul poporului Său. Mă tem că puţini credincioşi simt această gelozie sfântă pentru Domnul. Chiar şi cei care, într-o anumită măsură, păşesc prin credinţă, sunt tulburaţi Ocazional de pofte şi cer ajutor de la oameni. Este o mare binecuvântare să nu ai stâlpi şi proptele, şi să te sprijini pe Stânca Veacurilor, întemeiată pe Domnul însuşi. Oare vom căuta ajutorul statului pentru biserică, ştiind că Domnul este dezonorat atunci când cerem ajutorul Cezarului? De parcă Domnul nu ar putea susţine nevoile propriei Sale cauze! O să alergăm la prieteni şi la rude după ajutor, dacă ne amintim că Domnul este slăvit atunci când ne sprijinim numai pe braţul Său? Suflete, aşteaptă-L pe Dumnezeu. „Dar", va spune cineva, „nu există mijloace?" Cu siguranţă că sunt; dar greşeala noastră constă uneori în neglijarea lor. Mult mai adesea, izvorăşte din faptul că ne punem încrederea în ele în loc să ne încredem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care neglijează braţul creat, dar mulţi păcătuiesc încrezându-se prea mult în el. Învaţă, dragă cititorule, să-L slăveşti pe Domnul, lăsând deoparte alte mijloace, atunci când folosirea lor dezonorează numele Domnului.

SEARA

Adormisem, dar inima îmi veghea. Cântarea Cântărilor 5:2

Paradoxurile abundă în experienţa creştinului. Textul nostru ne furnizează exemplul unuia: soţia adormise, dar totuşi era trează. Singurul care poate rezolva enigma credinciosului este cel care ară cu juninca experienţei (vezi Jud. 11:11-18). Mi-ar place să întăresc două puncte din textul de seară: o adormire plină de jale şi o trezire plină de speranţă, adormisem". Deşi păcatul locuieşte în noi, putem deveni slabi în îndatoririle sfinte, leneşi în disciplinele religioase, plictisiţi în bucuriile spirituale, vlăguiţi şi neglijenţi. Aceasta este o stare ruşinoasă pentru cel în care locuieşte Duhul; este extrem de periculoasă. Chiar dacă fecioarele înţelepte adorm uneori, este timpul să se scuture de amorţeala leneviei. Mă tem că mulţi credincioşi îşi pierd puterea, aşa cum şi-a pierdut Samson părul, în timp ce dorm în poala securităţii fireşti. Intr-o lume care moare în jurul nostru, este o cruzime si dormi. Cu veşnicia bătându-ne la uşă, este o nebunie. Totuşi, nici unul dintre noi nu este treaz de-a binelea. Câteva tunete ne-ar prinde bine. Este posibil să le simţim sub forma războiului, pierderilor personale sau necazurilor, dacă nu ne trezim singurii O, dacă am putea să părăsim pentru totdeauna patul uşurătăţii fireşti şi să ieşim în întâmpinarea Mirelui cu lămpile aprinsei „Inima îmi veghea". Acesta este un semnal fericit. Viaţa nu a fost stinsă, deşi a fost mult înăbuşită. Atunci când inimile noastre renăscute luptă împotriva greutăţii naturale, ar trebui să fim recunoscători harului suveran care menţine un strop de vitalitate în „acest trup de moarte" (Romani 7:24). Isus va auzi inimile noastre, le va ajuta şi le va vizita, fiindcă vocea inimii care veghează este într-adevăr vocea Prea Iubitului nostru, care ne spune „deschide-mi" (Cânt 5:2). Zelul sfânt va deschide cu siguranţă uşa.

O, binecuvântată milă! El stă la uşa încuiată
Cu inima zdrobită, şi fruntea-nsângerată;
Din suflet îmi alungă-orice păcat
Şi II invit să intre, imediat