Meditații Charles Spurgeon

30

Septembrie

DIMINEAŢA

Cântaţi slavă numelui Său; măriţi slava Lui prin laudele voastre. Psalmi 66:2

Nu stă în alegerea noastră dacă II lăudăm pe Dumnezeu sau nu. Lauda lui Dumnezeu este cea mai îndreptăţită datorie; fiecare creştin, ca primitor al harului Său, trebuie să II laude pe Dumnezeu zi de zi. Este adevărat că nu avem o regulă autoritară pentru laudă zilnică; nu avem nici o poruncă care să ne prescrie anumite ore de cântare şi mulţumire. Dar legea scrisă în inimă ne învaţă că este drept să-L lăudăm pe Dumnezeu, şi mandatul nescris are la fel de multă putere ca tablele de piatră de pe muntele Sinai. Da, este datoria creştinului să-L laude pe Dumnezeu. Nu este numai un exerciţiu plăcut, ci o obligaţie absolută a vieţii sale. Nu te gândi că tu, care te vaiţi mereu, eşti nevinovat în privinţa aceasta, şi nu-ţi imagina că îţi poţi împlini datoria faţă de Dumnezeu fără cântări de laudă. Eşti legat cu legăturile iubirii Lui să-I binecuvântezi numele cât trăieşti, şi lauda Sa să fie „întotdeauna în gura" ta (Psalmi 34:1), fiindcă eşti binecuvântat ca să-L poţi binecuvânta pe El. „Poporul pe care Mi l-am alcătuit, ca să vestească laudele Mele" (Isaia 43:219. Dacă nu II lauzi pe Dumnezeu, nu aduci fructul pe care El, ca Soţ Divin, are dreptul să-1 aştepte din mâinile tale. Nu-ţi lăsa harpa în sălcii, dă-o jos şi străduieşte-te, cu inima recunoscătoare, să cânţi cât mai tare. Ridică-te şi cântă lauda Lui. In fiecare zori de zi, înalţă-ţi vocea în recunoştinţă, şi nu lăsa nici un apus fără cântec. Acoperă pământul cu laudele tale. Inconjoară-1 cu o atmosferă de melodie, şi Dumnezeu însuşi va auzi din ceruri şi îţi va primi muzica.

Tu, Doamne, eşti iubirea mea dintâi
O dulce melodie de recunoştinţă
Mereu Mi-ai stat la căpătâi
Cu pace, cu iubire şi credinţă.

SEARA

Un câine viu face mai mult decât un leu mort. Eclesiastul 9:4

Viaţa este un lucru preţios. In cea mai umilă formă, este superioară morţii. Acest adevăr este sigur îndeosebi în privinţa lucrurilor spirituale. Este mai bine să fii cel mai mic în împărăţia cerurilor decât cel mai mare în afara ei. Cel mai jos grad de har este superior celei mai nobile dezvoltări a firii nerenăscute. Când Duhul Sfânt sădeşte viaţa divină în suflet, este un depozit preţios, pe care nici unul din rafinamentele educaţiei nu îl poate egala. Tâlharul de pe cruce este mai sus decât Cezar pe tron; Lazăr printre câini (vezi Luca 16:19:31) este mai bun decât Cicero printre senatori; şi cel mai needucat creştin este, în ochii lui Dumnezeu, superior lui Platon. Viaţa este un simbol de nobleţe pe tărâmul lucrurilor spirituale. Cei care sunt lipsiţi de ea sunt nişte specimene mai rudimentare sau mai fine ale aceluiaşi material, care au nevoie să fie aduse la viaţă, fiindcă sunt „morţi în greşeli şi păcate" (Efeseni 2:1). O predică vie şi iubitoare din Evanghelie, oricât de simplă ca material şi neşlefuită ca stil, este mai bună decât cel mai inteligent discurs lipsit de puterea vieţii. Un câine viu face mai mult decât un leu mort şi este mai folositor stăpânului său. In acelaşi fel, cel mai sărac predicator spiritual este de preferat celui mai abil orator, care nu are altă înţelepciune decât cea a cuvintelor, nici altă energie în afară de sunet. Acelaşi adevăr este valabil în privinţa rugăciunilor şi exerciţiilor noastre religioase. Dacă suntem îndemnaţi să le facem prin Duhul Sfânt, sunt primite de Dumnezeu prin Isus Christos, chiar dacă noi credem că sunt nevrednice. Din contră, „marile performanţe" din care inima este absentă, simt — ca şi leul mort -un trup fără viaţă în ochii viului Dumnezeu. O, avem nevoie de vaiete vii, de suspine vii, de disperare vie, şi nu de cântece moarte şi pace fără viaţă. Orice este mai bun decât moartea. Mârâitul câinilor iadului ne va ţine treji măcar. Ce blestem este mai mare decât o credinţă moartă? Trezeşte-ne, trezeşte-ne, Doamne!