Meditații Charles Spurgeon

27

Mai

DIMINEAŢA

Mefiboşet locuia la Ierusalim, căci mânca întotdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele. 2 Samuel 9:13

Mefiboşet nu era o podoabă pentru masa regelui, totuşi avea un loc rezervat la dreapta lui David, fiindcă regele vedea pe faţa lui trăsăturile iubitului său Ionatan. Ca şi Mefiboşet, şi noi putem striga către împăratul Slavei: „cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?" (2 Samuel 9:8). Dar Domnul ne primeşte în părtăşie cu El, fiindcă vede pe feţele voastre o asemănare cu scumpul Său Isus. Poporul Domnului este valoros prin Altcineva. Atât de mare este dragostea Tatălui pentru singurul Său Fiu încât, de dragul Lui, a ridicat pe fraţii Săi de jos, din sărăcie şi blestem, spre părtăşie sfântă, ranguri nobile şi domenii împărăteşti. Diformităţile nu-i lipsesc de privilegii. Ologeala nu este o barieră pentru calitatea de fiu; slăbănogul este la fel de preţuit ca şi Asael, care era „iute de picioare ca o ţiprioară de câmp" (2 Samuel 2:18). Dreptul nostru nu şchioapătă, deşi ar putea. Masa unui rege este o ascunzătoare nobilă pentru picioarele ologilor, şi la ospăţul Evangheliei învăţăm să ne ludăm cu infirmităţile noastre, fiindcă puterea lui Christos ne întăreşte. Totuşi, dizabilităţile pot deteriora persoanele sfinţilor prea iubiţi. Cel care prânzea la masa lui David era atât de olog încât nu a putut fugi cu regele când acesta a plecat din oraş, şi de aceea a fost vorbit de rău şi acuzat de slujitorul său, Ţiba. Sfinţii care au o credinţă slabă şi cunoştinţe reduse vor pierde
multe lucruri; ei sunt expuşi vrăjmaşului şi nu-1 pot urma pe rege. Boala aceasta duce adesea la cădere. Educaţia greşită din copilărie îi face adesea pe credincioşi să cadă într-o deznădejde din care nu mai pot ieşi, iar păcatul cauzează oase rupte. Doamne, ajută-1 pe olog să alerge ca o căprioară şi satură-ţi poporul cu pâine de la masa Ta!

SEARA

Cine este robul tău, să te uiţi la un câine mort ca mine? 2 Samuel 9:8

Dacă Mefiboşet s-a umilit atât de mult în faţa bunătăţii regelui David, ce ar trebui să facem noi în prezenţa Domnului? Cu cât avem mai mult har, cu atât ne vom gândi mai puţin la noi înşine, fiindcă harul, asemeni unei lumini, ne dezvăluie necurăţia. Sfinţii eminenţi nu ştiu cu ce lucru neînsemnat s-ar putea compara, fiindcă îşi cunosc prea bine neînsemnătatea. „Sunt", a spus Rutherford, „ca o ramură uscată şi putredă, o cochilie goală, nişte oase uscate, şi nu pot să fac un singur pas bun". In alt loc, el a scris „cu excepţia unor explozii deschise, nu vreau nimic din ceea ce au avut Iuda şi Cain". Omului umil i se pare că cel mai neînsemnat lucru din natură este mai presus de sine, fiindcă nu a cunoscut păcatul. Un câine poate să fie lacom, mândru sau murdar, dar nu are conştiinţă care să-i reproşeze, nici Duh Sfânt pe care să-I supere. Un câine poate fi neînsemnat dar, cu puţină bunătate, ajunge să-şi iubească stăpânul şi îi este credincios până la moarte. Dar noi uităm bunătatea lui Dumnezeu şi nu răspundem chemării Sale. Termenul „câine mort" este cel mai expresiv termen de comparaţie, dar nu este prea puternic pentru a exprima aversiunea credincioşilor instruiţi. Ei nu pretind că sunt modeşti; ei spun ceea ce vor să spună. S-au cântărit în balanţa sanctuarului şi au cunoscut deşertăciunea firii lor. Noi nu suntem decât ţărână, praf însufleţit, dealuri care se mişcă, dar, văzuţi ca păcătoşi, suntem adevăraţi monştri. Cerul ar trebui să publice, ca pe un miracol, faptul că Isus şi-a aşezat dragostea asupra unor asemenea creaturi. Praf şi cenuşă cum suntem trebuie să slăvim „nemărginita mărime a puterii Sale" (Efeseni 1:19). Nu ar fi putut sufletul Său să găsească odihnă în ceruri? Trebuia să vină la corturile Chedarului pentru o soţie, şi să-şi găsească o mireasă arsă de soare (vezi Cânt. 1:5-6). O, ceruri şi pământ, izbucniţi în cântare, şi aduceţi slavă scumpului Domn Isus.