Sămânța bună

Se istorisește că, în anumite țări din nord, locuitorii se hrăneau odinioară cu ouăle păsărilor de mare, care își construiau cuibul pe flancul falezelor abrupte. Într‑o zi, un om plecat în căutarea acestor ouă a observat, la câteva sute de metri sub el, un cuib mare. Din locul unde se găsea era extrem de greu să‑l atingă, dar s‑a decis să încerce aventura. După ce a înfipt un țăruș mare, a desfășurat o coardă lungă și s‑a lăsat să alunece în gol de‑a lungul falezei, până la înălțimea cuibului. Acesta fiind însă mai retras, a trebuit să facă să oscileze coarda, mișcându‑și trupul, și prin amplitudine să se apropie de proeminență. A fost obositor, dar a reușit să atingă cu piciorul pintenul îngust. S‑a hotărât astfel ca la viitoarea revenire a coardei să sară. Cu niciun preț nu trebuia să‑și piardă echilibrul, altfel căderea și moartea îl așteptau. Dintr‑o săritură sprintenă s‑a lansat și s‑a agățat de perete. Dar în această mișcare a pierdut coarda, care s‑a întors în spate. S‑a văzut într‑o situație disperată, pentru că în jur nu era nimeni care să‑l poată ajuta. A înțeles într‑o fracțiune de secundă că trebuie să acționeze la următoarea oscilație, când mai era încă timp. „Acum ori niciodată“, gândea el. Luându‑și curaj, s‑a lansat cu ambele mâini într‑un asalt impresionant și a reușit să prindă coarda din zbor în momentul când revenea spre el. Aceasta a fost salvarea lui. Având îndrăzneala să se arunce în gol, a izbutit.

Sunt lucruri în viață în care trebuie acționat acum, căci altfel nu vor mai putea fi făcute niciodată. Câteodată în viața noastră este „acum“ ori „niciodată“. Ziua de ieri a trecut, cea de mâine nu a venit încă, iar astăzi este momentul care trece foarte repede. Ne‑am salvat noi în brațele Mântuitorului?