Sămânța bună
Imprudența excursionistului
Pentru că Mă iubește, îl voi salva, îl voi pune pe înălțime, pentru că a cunoscut Numele meu. Mă va chema și îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi salva și îl voi glorifica. Îl voi sătura cu zile îndelungate și‑i voi arăta mântuirea Mea.
Psalmul 91.14‑16
Un excursionist imprudent a căzut într‑o noapte într‑o prăpastie. În timpul căderii s‑a prins de o cracă de care a rămas agățat cu sufletul la gură, gâfâind, ore întregi. Apoi, epuizat, cu mâinile crispate, și‑a dat drumul. Spunând un adio disperat la viață, s‑a lăsat să cadă. Cincizeci de centimetri mai jos a atins pământul cu picioarele. Nu știa că era atât de aproape. Dacă renunța mai devreme la eforturile sale, ar fi fost scutit de multă încordare.
Noi ne recunoaștem în acest om. Ne agităm, ne zbatem, căutăm soluții la probleme. Am uitat oare să avem încredere în Dumnezeu?
Se spune că Luther se ducea seara la fereastră și spunea: „Doamne, este lumea aceasta a mea, sau a Ta? Este Biserica mea, sau a Ta? Dacă este Biserica Ta și lumea Ta, Te rog, veghează Tu asupra lor. Cât despre mine, eu mă dau la o parte, pentru că sunt obosit“.
Putem citi Psalmul 91 introducând, alături de cuvintele psalmistului, și temerile noastre personale: „El este Dumnezeul meu, mă voi încrede în El, nu mă voi teme nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua“, nici de boală, nici de infirmitate, nici de cancer, nici de șomaj, nici de pensie, nici de război, nici de moarte.