Sămânța bună

De contribuțiile Susannei Wesley (1669‑1742) la înaintarea Împărăției lui Dumnezeu se leagă felul cum ea și‑a educat copiii. Istoricii se pun de acord că doi dintre cei pe care i‑a dăruit ea Angliei au avut mai mare impact asupra regatului decât oricare alt contemporan de‑al lor. Susanna iubea cititul, petrecând multe ore cufundându‑se în Scriptură și în literatură creștină. În anul 1732, John Wesley îi cerea mamei sale să‑i împărtășească din secretele cu privire la creșterea cu succes a copiilor. „Cred că nimănui nu‑i este de folos să știe cum mi‑am angajat eu timpul pentru creșterea copiilor“, îi mărturisea ea, „câtă vreme a urma metoda mea înseamnă a renunța la lume în sensul cel mai strict al cuvântului. Iar dacă cineva ar dori totuși să mă urmeze, ar trebui să‑și dedice aproximativ douăzeci de ani din prima parte a vieții, sădind în inima copiilor nevoia lor de mântuire a sufletului. Aceasta a fost căutarea mea primordială, deși fără pricepere condusă“.

Ea a alinat plânsul a nouăsprezece copii, pe care i‑a născut și crescut într‑o vreme când aceștia erau priviți ca o povară. În ceea ce privește creșterea lor, a învățat de la mama ei, care a avut douăzeci și patru de copii, Susanna fiind cel de‑al douăzeci și patrulea. Prezentați Bisericii de astăzi aceste fapte din viața Susannei și veți vedea neîncrederea celor care abia fac față la doi sau la trei copii. Mamele „moderne“ nu înțeleg secretul pe care Susanna l‑a aplicat în cele mai vitrege condiții de la sfârșitul secolului 17, având și un trup fragil, din pricina deselor ei îmbolnăviri. „Mâna care balansează leagănul este brațul care conduce lumea.“