Sămânța bună

Un creștin are un vis în care vede trei femei rugându‑se în genunchi. Domnul Isus trece pe la spatele lor și Se oprește în dreptul celei dintâi, pune mâna pe capul ei și cu voce blândă îi spune cuvinte de încurajare. Când ajunge în dreptul celei de‑a doua, îi șoptește din mers cuvinte de încuviințare. Pe lângă a treia trece fără să Se oprească și fără să‑i spună vreun cuvânt. „Ce mult trebuie s‑o iubească pe prima și chiar pe a doua, pentru că le‑a arătat încuviințarea Lui, dar cea de‑a treia trebuie să‑L fi supărat foarte mult, câtă vreme a tratat‑o cu atâta indiferență!“ „Ce greșit Mă înțelegi!“, îi răspunde Domnul creștinului, „prima are nevoie de toată atenția Mea, ca să nu i se clatine piciorul. Cea de‑a doua are credința mai puternică. Cea de‑a treia are însă o credință de cea mai înaltă calitate. Ea Mă cunoaște atât de bine, încât nu are nevoie de semne exterioare care să‑i dovedească dragostea pe care i‑o port; pe ea o pregătesc printr‑un proces stăruitor și drastic pentru cea mai înaltă slujire.“

Când ni se pare că Domnul tace sau că ne‑a uitat sau că este supărat pe noi, se poate de fapt să fie invers. Noi luăm tăcerea Lui ca un semn de dezaprobare, dar ea este tot atât de grăitoare ca și cuvintele rostite. Se poate încrede Dumnezeu și în noi într‑o împrejurare dificilă presărată în viața noastră, sau continuăm să‑L rugăm pentru un răspuns vizibil? Dacă Dumnezeu ne‑a răspuns prin tăcere la rugăciunile noastre, să‑L lăudăm, pentru că El vrea să ne crească din punct de vedere spiritual și să ne apropie de El printr‑o comuniune profundă.