Sămânța bună

Pe un țărm părăsit se afla o căsuță sărăcăcioasă de pescar. Vântul își striga cântecul de ani de zile printre crăpăturile acestei locuințe. Frigul cuprinsese toată țara și nimeni nu mai rătăcea pe afară. Nori grei erau mânați încoace și încolo și cerul era tot doar un întuneric. În casă, o femeie între două vârste stătea cufundată în întristare. Soțul ei, marinar, murise în timpul unei croaziere. Îi rămăsese un fiu, de douăzeci de ani, tot marinar, despre care însă mama, de luni de zile, nu mai știa nimic. Însă tot nu‑și pierduse speranța cu privire la reîntoarcerea lui. „Fiul meu trebuie să vină“, își spunea ea deseori, învingându‑și disperarea. Un braț de lemne aștepta lângă sobă să‑i încălzească fiului camera când va sosi. Iar în fereastră, în fiecare seară, mama punea câte o lumânare, pentru ca fiul să poată găsi mai ușor casa. Așa a așteptat ea luni de zile, până când, într‑o noapte, paznicul a văzut‑o stând la fereastră cu capul în mâini. Nu mai era în viață. La geam, lumina încă ardea, dar inima mamei încetase să mai bată, învinsă de așteptarea înfrigurată a fiului ei.

Dumnezeu te așteaptă, fiule! Lumina evangheliei Sale îți arată Calea spre Casă. Cât Îl mai lași să te aștepte?

Prietene, aleargă‑n zări! Aleargă! / Sunt multe bucurii în lumea largă! / Dar, când le găsești pe toate rând pe rând, / Rămâi mai însetat și mai flămând. / Ferice de acela ce, în ceasul greu, / Își amintește că există Dumnezeu! / Și mai ferice de acela ce, deodată, a înțeles că Dumnezeu e Tată!
 

(C.I.)