Sămânța bună
Întristare înghițită de bucurie
Voi veți plânge și vă veți jeli, iar lumea se va bucura; și voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când naște, se întristează, pentru că i‑a venit ceasul; dar, după ce a născut copilul, nu‑și mai aduce aminte de necaz, de bucurie că s‑a născut un om pe lume.
Ioan 16.20,21
Timpul scurt în care Domnul avea să zacă în mormânt urma să fie, pentru ucenicii Săi, de mare tristețe, un timp de jale, pentru că Persoana dragă lor va fi murit. Toate speranțele ucenicilor legate de Israel vor fi fost înmormântate odată cu îngroparea Lui. Durerea lor va fi fost amplificată de faptul că lumea se va fi bucurat, crezând că L‑ar fi învins pe Acela care le dăduse pe față faptele lor rele.
Marea tristețe a ucenicilor este ilustrată de travaliul nașterii unui copil. Față de cât de îndurerați erau ucenicii gândindu‑se la moartea prin crucificare a Domnului lor, incomparabil mai mari au fost durerile Domnului Isus. Profetul Isaia le numește munca sufletului Său și „pedeapsa care ne dă pacea“, El fiind lovit ca să „guste moartea pentru toți“ (Isaia 53.5,11; Evrei 2.9).
După cum o mare bucurie are femeia care a dat naștere copilului ei – și cât de repede uită ea durerea intensă – tot așa, după învierea lui Isus, tristețea ucenicilor se schimbă într‑o mare bucurie. Când, după înviere, Isus li Se arată ucenicilor și le spune „pace vouă!“, ei „s‑au bucurat văzându‑L pe Domnul“ (Ioan 20.20). După un timp scurt de întristare, ei văd învierea Lui. Această bucurie este trăită nu numai în timpul celor 40 de zile de la înviere până la înălțare, când Domnul li Se arată lor și altor 500 de frați (1 Corinteni 15.6), ci ei au o bucurie pe care nimeni nu le‑o va putea răpi. Bucuria nu va fi una scurtă, ci va marca o întreagă epocă, numită „ziua aceea“.