Sămânța bună

Iubirea nu se limitează doar la a avea sentimente pozitive pentru celălalt, ci ea depune toate eforturile pentru a contribui în orice fel la bunăstarea celuilalt. Începe cu o preocupare autentică, culminând cu dorința de a ne dărui pentru alți credincioși (1 Ioan 3.16).

Cine însă ar îndrăzni să împlinească porunca Domnului Isus de a ne iubi unii pe alții așa cum ne‑a iubit El? Este măcar posibil acest lucru? Dacă cei credincioși nu ar fi capabili să facă acest lucru, Domnul nu le‑ar fi dat această poruncă. Cei care au experimentat nașterea din nou și au ajuns la pocăință și credință au viață veșnică. Puterea acestei vieți divine le permite să își iubească semenii credincioși, în ciuda tuturor particularităților și a diferențelor dintre ei. Eșecul nostru de a pune în aplicare iubirea nu ar trebui să ne conducă nicidecum la a diminua forța acestei porunci, în niciun fel.

„Adevărata măreție este să servești fără să te faci observat și să lucrezi fără să fii văzut!“

Domnul Isus îi numește pe cei credincioși prietenii Săi și împărtășește cu ei intențiile Sale în cel mai mic detaliu. În schimb, robii se așteaptă doar să primească instrucțiuni. Noi vorbim despre planurile noastre cu prietenii noștri și știm că ei sunt interesați de ele, chiar dacă nu îi privesc în mod direct. Dumnezeu a avut acest tip de intimitate cu Avraam, numit și „prietenul lui Dumnezeu“: „Să ascund Eu de Avraam ce voi face?“ (Geneza 18.17). Credincioșii sunt cei mai „buni“ prieteni ai lui Isus!