Meditații Charles Spurgeon

25

Iunie

DIMINEAŢA

Suie-te pe un munte înalt. Isaia 40:9

Cunoaşterea noastră despre Christos seamănă cumva cu escaladarea unuia din munţii din Wales. Când îl priveşti de la poale, ţi se pare o nimica toată: muntele este însă de două ori mai înalt. Dacă îţi petreci toată viaţa pe vale, nu vei vedea decât pâraiele care coboară în cascade la picioarele muntelui. Urcă-te pe primul dâmb care îţi este la îndemână, şi vei vedea toată valea întinsă la picioarele tale. Urcă mai sus, şi vei vedea întreg ţinutul, într-o privelişte care îţi va bucura sufletul. Urcă încă şi mai sus, şi scena se va mai lărgi, până când vei ajunge în vârf, şi vei vedea estul, vestul, nordul şi sudul; întreaga Anglie se va întinde la picioarele tale. Colo vei vedea o pădure dintr-un ţinut îndepărtat, poate la două sute de kilometri, şi dincolo marea, şi mai încolo şerpuirea argintată a unui râu şi coloanele de fum dintr-un mare oraş, sau catargele corăbiilor odihnindu-se în port. Toate lucrurile acestea te vor încânta, şi îţi vei spune: „nu mi-am imaginat niciodată că aş putea vedea atâtea minunăţii de aici". Viaţa creştinului este la fel. Când primim credinţa în Christos, ÎI vedem foarte puţin. Dar, cu cât urcăm mai sus, cu atât vedem mai mult din frumuseţea Lui. Insă cine ar putea spune că a ajuns în vârf? Cine a cunoscut toate înălţimile şi adîmncimile iubirii „lui Christos, care întrece orice cunoştinţă" (Efeseni 3:19)? Bătrânul Pavel, albit de vreme şi necazuri, tremurând în temniţele Romei, a avut dreptate să spună „ştiu în cine am crezut" (2 Timotei 1:12), fiindcă, pentru el, fiecare experienţă a fost ca urcarea unei culmi, fiecare încercare a însemnat o escaladare, iar moartea 1-a condus chiar în vârf, de unde a văzut toată credincioşia şi dragostea Celui căruia îi încredinţase sufletul. Urcă, prietene, pe un munte înalt.

SEARA

Porumbelul n-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul. Genesa 8:9

Cititorule, poţi să te odihneşti departe de arca ta, Isus Christos? Dacă da, religiunea ta este zadarnică. Te mulţumeşti cu altceva, în loc să cauţi în Christos părtăşie şi interes? Vai de tine. Dacă te pretinzi creştin, dar găseşti plăcere în distracţiile şi scopurile lumii, profesiunea ta de credinţă este falsă. Dacă sufletul tău se întinde, dacă patul este destul de mare şi aşternutul destul de larg ca să-1 acopere în camerele păcatului, atunci eşti un ipocrit. Eşti departe de
gândul lui Christos şi nu pricepi valoarea Sa. Pe de altă parte, dacă poţi trăi în mijlocul păcatului fără să primeşti vreo pedeapsă, dar să simţi că păcatul în sine este o pedeapsă, şi dacă poţi să ai întreaga lume şi să trăieşti veşnic, dar să simţi că este o nenorocire, fiindcă tânjeşti după Dumnezeu, atunci îmbărbătează-te: eşti un copil al lui Dumnezeu. Cu toate păcatele şi imperfecţiunile tale, mângâie-te cu gândul acesta: dacă sufletul tău nu are linişte în păcat, nu eşti un păcătos! Dacă plângi şi suspini după ceva mai bun, Christos nu te-a uitat, fiindcă nici tu nu L-ai uitat. Credinciosul nu poate trăi fără Domnul său. Cuvintele sunt incapabile să exprime gândurile despre El. Noi nu putem trăi pe nisipul pustiei. Avem nevoie de mana căzută din cer. Burdufurile noastre crăpate nu pot reţine nici un strop de apă, dar bem din Stânca care ne urmează, şi Stânca aceasta este Christos (vezi 1 Corinteni 10:4). Când te hrăneşti cu El, sufletul poate să-ţi cânte: „El mă satură de bunătăţi şi mă face să întineresc iarăşi ca vulturul" (Psalmi 103:5). Dar dacă nu ÎI ai, pivniţa plină şi hambarul bogat îţi oferă prea puţină mulţumire. Plângi peste ele cu cuvintele înţeleptului „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune" (Eclesiastul 1:2).