Meditații Charles Spurgeon

12

Septembrie

DIMINEAŢA

Domnul este un Dumnezeu gelos, Naum 1:2

Domnul nostru este foarte gelos pe dragostea ta, credinciosule. Te-a ales El? Atunci nu poate îndura ca tu să alegi pe altcineva. Te-a cumpărat El cu sângele Său? Atunci nu poate îndura ca tu să gândeşti că îţi aparţii ţie sau acestei lumi. Te-a iubit cu o dragoste atât de mare, încât nu a vrut să fie în ceruri fară tine; a ales să moară El, ca să nu te vadă pe tine murind. El nu poate îndura nici un obstacol între dragostea inimii tale şi El însuşi. Este foarte gelos pe încrederea ta. Nu îţi va permite să te încrezi într-un braţ de came. Nu poate îndura ca tu să sapi puţuri crăpate, atunci când izvorul de apă vie este întotdeauna la dispoziţia ta. Când ne sprijinim pe El, El este bucuros; dar când ne transferăm dependenţa supra altuia, când ne sprijinim pe înţelepciunea noastră sau pe un prieten — şi, cel mai rău, când ne încredem într-o lucrare a mâinilor noastre — El este nemulţumit şi ne va pedepsi ca să ne întoarcă la Sine. El este foarte gelos şi pe tovărăşiile noastre. Nu trebuie să existe nici o persoană cu care să vorbim mai mult decât vorbim cu Isus. Să rămâi numai în El este adevărata iubire; dar să comunici cu lumea, să găseşti mângâiere în plăcerile fireşti, sau chiar să preferi societatea iubiţilor tăi creştini timpului petrecut cu El, toate aceste lucruri sunt dureroase pentru Dumnezeul nostru gelos. El este fericit să rămânem în El şi să ne bucurăm de tovărăşia Lui constantă. Multe din încercările pe care El le trimite asupra noastră au drept scop îndepărtarea inimilor noastre de la lucrurile create şi apropierea de Creator. Fie ca această gelozie, care ne tine întotdeauna aproape de Christos, să fie o mângâiere pentru noi; fiindcă, dacă El ne iubeşte atât de mult încât îi pasă de dragostea noastră, putem fi siguri că nu va îngădui să ni se întâmple nimic rău, şi că ne va proteja de toţi duşmanii. O, dacă am avea destul har ca să ne păstrăm inimile pentru Christos astăzi, şi să închidem ochii cu gelozie sfântă la toate fascinaţiile lumii!

SEARA

Voi cânta bunătatea şi dreptatea. Psalmi 101:1

Credinţa biruieşte în încercări. Arunci când raţiunea este aruncată în temniţă, cu picioarele în butuci, credinţa face să răsune zidurile de cântare, în timp ce spune: „voi cânta bunătatea şi dreptatea; Ţie, Doamne, îţi voi cânta" (Psalmi 101:1). Credinţa trage masca neagră de pe faţa necazurilor şi descoperă îngerul de sub ea. Credinţa priveşte spre nori şi vede că Acest nor mare se va sfărâma Şi va ploua cu îndurare peste ea.
Există motiv de a cânta chiar şi în judecăţile lui Dumnezeu. Mai întâi, încercarea nu este atât de grea cât ar fi putut fi. In al doilea rând, necazul nu este atât de mare, pe cât merităm noi. In al treilea rând, nenorocirea nu este mai grea decât poverile pe care le cară ceilalţi. Credinţa vede că până şi cea mai grea durere nu îi este dată ca o pedeapsă. Nu există nici o picătură din mânia lui Dumnezeu în ea; ne este trimisă numai din iubire. Credinţa discerne dragostea strălucind ca un diamant pe pieptul unui Dumnezeu mânios. Credinţa spune despre durere: „este un semn de onoare, fiindcă copilul trebuie să îndure nuiaua". Apoi cântă ca rezultat al durerii, fiindcă durerea este trimisă spre binele ei spiritual. Credinţa spune: „căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă" (2 Corinteni 4:17). De aceea, credinţa călăreşte pe calul ei negru, din victorie în victorie, doborând motivele firii şi înclinaţiile lumeşti, şi cântând imnul biruinţei în mijlocul luptei.

Tot ce îmi stă în cale mă conduce
Pe drumul bucuriilor cereşti
Căci, dacă viaţa încercări aduce
Ştiu că sunt trecătoare, şi lumeşti.
Chiar dacă aş primi onoare
Nu voi uita cărarea niciodat;
Căci ea mă duce-n depărtare
La Domnul meu, cel minunat.