Meditații Charles Spurgeon
13
Septembrie
DIMINEAŢA
Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Psalmi 84:6
Această declaraţie ne învaţă că mângâierea obţinută de unii poate fi adesea spre folosul altora, aşa cum izvoarele sunt folosite de urmaşi. Citim o carte plină de mângâieri, care este ca toiagul lui Ionatan, picurând miere. Credem că fratele nostru a fost acolo înaintea noastră şi a săpat acest izvor pentru noi ca şi pentru el. Multe izvoare care au fost săpate de un pelerin pentru el însuşi s-au dovedit folositoare şi pentru altii. Observăm acest lucru îndeosebi în Psalmi, asemeni celor care spuneau: „pentru ce te mâhneşti, suflete?" (Psalmi 42:5, 11; 43:5). Călătorii sunt încântaţi să vadă urma unui picior de om pe un ţărm pustiu, şi nouă ne place să vedem avanposturile pelerinilor în timp ce trecem prin Valea Plângerii. Pelerinii au săpat izvorul, dar ciudat, el s-a umplut de deasupra în loc să se umple de la fund. Noi folosim mijloacele, dar binecuvântarea nu izvorăşte din mijloace. Săpăm o fântână, dar cerul o umple cu ploaie. „calul este pregătit pentru ţina bătăliei, dar biruinţa este a Domnului" (Proverbe 21:31). Mijloacele sunt legate de sfârşit, dar nu îl produc prin ele însele. Ploaia umple puţurile, aşa că izvorul devine folositor ca rezervor pentru apă. Munca nu este pierdută, deşi nu întrece ajutorul divin. Harul poate fi comparat cu ploaia pentru puritatea lui, pentru influenţa lui înviorătoare şi întăritoare, pentru că vine de sus, şi pentru suveranitatea cu care este dăruit sau oprit Fie ca cititorii noştri să aibă parte de şuvoaie de binecuvântare, şi fie ca izvoarele pe care le-au săpat Să se umple cu apă! O, ce sunt mijloacele şi legile fără zâmbetul cerului! Sunt ca nişte nori fără ploaie, ca nişte puţuri fără apă. O Doamne al iubirii, deschide ferestrele, cerului şi varsă peste noi belşug de binecuvântare!
SEARA
Omul acesta primeşte pe păcătoşi. Luca 15:2
Observă bunătatea faptului că Isus îi primea pe păcătoşi. Acest Om, care domneşte asupra tuturor oamenilor, acest om care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26), acest Om primeşte păcătoşii. Acest Om, care nu este altul decât Dumnezeul veşnic, în faţa Căruia îngerii îşi acoperă feţele (Isaia 6:2) — acest Om primeşte pe păcătoşi. Numai limba îngerilor ar putea descrie un asemenea exemplu de umilinţă de dragul iubirii. Nu ar fi fost ceva remarcabil dacă unul dintre noi ar vrea să caute oameni pierduţi, bărbaţi, femei şi copii, fiindcă suntem din acelaşi neam. Totuşi, faptul că El, Dumnezeul jignit, împotriva Căruia au fost comise toate fărădelegile, a luat trupul unui slujitor şi a purtat păcatul multora, şi a fost gata să primească cea mai rea pedeapsă — acest fapt este minunat! „Omul acesta primeşte pe păcătoşi", nu pentru ca ei să rămână păcătoşi, ci ca să le ierte păcatele, să-i îndreptăţească, să le curăţească inimile prin Cuvântul Său purificator, şi să le păstreze sufletele prin locuirea Duhului Sfânt. El îi primeşte ca să-i facă demni să-I slujească, să-I aducă laude, şi să aibă părtăşie cu El. El primeşte păcătoşii în inima iubirii Lui. El îi scoate din temniţă şi îi poarta ca pe nişte nestemate în coroana Lui. El îi smulge ca pe nişte tăciuni din foc, şi îi păstrează ca pe nişte amintiri ale îndurării Sale. Nimeni nu este atât de preţios în ochii lui Isus, ca păcătoşii pentru care El a murit. Isus nu primeşte păcătoşii în faţa uşii sau în curte, ca să-i ospăteze acolo, aşa cum fac oamenii cu cerşetorii. Nu, El deschide porţile de aur ale inimii Sale regale şi îi primeşte pe păcătoşi la Sine! Da, El îl primeşte pe credinciosul umil în uniune personală cu El, şi face din El un mădular al trupului Său — carne din carnea Sa, şi os din oasele Sale. Nu a existat niciodată o asemenea primire! Mai există încă un fapt sigur în seara aceasta: El îi primeşte încă pe păcătoşi. Mă rog ca şi păcătoşii să-L primească pe El.