Sămânța bună

Scriitorul american Ernest Hemingway îl descrie pe bătrânul pescar care pleacă singur în barca lui, în căutarea unui pește mare: Pândește momentul fluxului și așteaptă. Deodată ceva mușcă din momeală. „Trebuie să fie un pește foarte mare, pentru că trage de funie și duce barca în larg. Dar aceasta este bine legată și nu poate să scape. Cu un asemenea pește, m‑am făcut bogat“, își zicea el. Mai trebuie să‑l aducă la suprafață. Dar peștele scapă mereu în adâncul întunecos, având la celălalt capăt al firului barca și cu bătrânul în ea. Timp de două zile și trei nopți s‑a dat lupta între om și pește. Care dintre cei doi se va istovi mai întâi? Care dintre ei va triumfa? Mâinile pescarului sunt sângerânde, umărul lui de asemenea, din cauza frecării coardei. Îi este foame, se hrănește cu scoici crude; îi este frig, se acoperă cu un sac; îi este sete, bea restul dintr‑o sticlă cu apă dulce… și peștele îl trage mereu mai departe de țărm. În cele din urmă, peștele obosește. Se ridică la suprafață; bătrânul îl vede. Este un pește sabie, uriaș. Bătrânul îl străpunge cu harponul; acum va putea să‑l aducă. Dar este prea mare ca să intre în barcă. Rânduiește încărcătura pe flancul ambarcațiunii și înalță pânza. Barca înaintează, trăgând greutatea. Bătrânul încearcă să evalueze un preț. Cât valorează oare în lire? I‑ar trebui un creion să facă socoteala, dar nu are. Ce mai contează? Este mulțumit. Acum sosesc rechinii! Unul, doi, trei… Are loc o nouă luptă între bătrân și monștri. A omorât câțiva, dar sunt prea numeroși și… devorează peștele. Când bătrânul intră în port, mort de oboseală, din peștele său mai rămăseseră doar câteva resturi de schelet! Totul fusese mâncat. Și bătrânul ajunge la coliba lui mai sărac și mai necăjit decât fusese vreodată.