Sămânța bună

Terenul bogatului din parabolă rodise mult și el se gândea în sine: „Ce voi face, pentru că nu mai am unde să‑mi adun roadele?“ (Luca 12.17). Țintind fie să ne umplem hambarele, fie să pescuim „peștele cel mare“, cu toții suntem în căutarea fericirii. A devenit chiar expresie consacrată aceasta, „peștele cel mare“, ilustrând aspirația după o situație bună, după o muncă bine plătită, după o căsătorie reușită, familie, copii, succes, onoare, bani. Dar pescuitul fericirii nu este nicidecum lucru simplu. Unii reușesc, alții nu. Aceasta se numește a avea șansă. Unii au șansă, alții nu. Îi plângem mai mult pe cei care o au, decât pe cei care nu o au. Căci cei care au șansă nu pot să‑și pună peștele lor mare în barcă: trebuie să‑l lase deoparte, ceea ce înseamnă că va sfârși întotdeauna prin a fi mâncat de rechini. Și, când ajung la mal, nu le rămâne altceva decât foame și sărăcie. Ajung la țărm goi. Unul trebuie să‑și lase hambarul plin și să plece de pe pământ. Altul are captura mâncată de rechini. Trebuie să părăsim totul în ceasul morții, iar cei care au avut șanse nu sunt mai câștigați față de cei care n‑au avut. Nu este vorba de mult sau de puțin, ci dacă putem lua în barcă și păstra agoniseala.

Care sunt deci bogățiile care rămân și despre care Domnul Isus spune că nici moliile, nici rugina nu le vor atinge? Trei lucruri rămân: credința, speranța și dragostea. Credința în Isus! Speranța că El va veni din nou! Dragostea turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt și care rămâne pentru eternitate! Pe acestea le putem lua cu noi în barca vieții! Ele ne vor fi păstrate când toate celelalte dispar.