Sămânța bună

„Soția mea pleca spre locuri mai înalte. Timp de doi ani observam cum cancerul îi distruge frumosul ei corp. Când s‑a apropiat moartea, m‑am așezat lângă pat, luându‑i mâna într‑a mea și încet am trecut prin valea morții. Amândoi eram deplin conștienți de prezența Domnului. Nicio teamă… Doar un mers spre locurile cerești… Pentru aceia dintre noi care rămân pe pământ, viața trebuie să meargă înainte. Trebuie încă să mai umblăm prin văi în zilele care ne rămân. Acestea nu trebuie să fie neapărat niște fundături. Decepțiile, frustrările, descurajările, problemele, zilele întunecate, clipele dificile, deși sunt văi umbrite, nu trebuie privite neapărat ca niște dezastre. Ele sunt drumul spre locuri mai înalte în umblarea noastră cu Dumnezeu“ (Phillip Keller, 1920‑1997).

Marele pedagog elvețian Pestalozzi (1746‑1827) a suferit mult în viață. Când soția lui pleca de pe pământ, Pestalozzi s‑a apropiat de sicriul ei și i se adresa ca și cum ea ar fi fost vie. Îi vorbea de viața trăită împreună și, când a ajuns să amintească de zilele în care toți prietenii îi ocoleau și în care boala și sărăcia le pricinuiau mari dureri, el întreabă: Ce ne‑a dat putere, ție și mie, în zilele de durere, să nu ne pierdem încrederea? Ridicând Biblia, a zis: Din izvorul acesta am scos și tu și eu curaj și pace.

Napoleon Bonaparte (1769‑1821) a spus în timpul vieții: Nu iubesc pe nimeni, nici chiar pe frații mei. Iar la sfârșitul vieții, ultimele lui cuvinte au fost: Mă întreb dacă este cineva care mă iubește cu adevărat. Dr. Joel Block (n. 1943), cercetător în psihologie, ne spune că numai un om din cinci are un prieten adevărat, care va sta alături de el când va avea nevoie.